În timpul domniei lui Septimius Severus (193-211 n. Chr.) localizarea trupelor auxiliare staţionate în Banat a rămas probabil aceeaşi. Singura posibilă schimbare în această privinţă ar putea fi înlocuirea cohors I sagittariorum de la Tibiscum de către cohors I Vindelicorum. Singurul loc de staţionare anterior probabil al acestei cohorte, de care avem cunoştinţă, a fost castrul de la Vărădia-"Pustă", de unde însă - potrivit noilor cercetări arheologice de acolo - pare să fi plecat la începutul domniei lui Hadrian (v. cap. II sub Vărădia şi cap. III, pentru epoca lui Hadrian). Până acum s-a presupus transferul cohortei de Vindelici la Tibiscum cel mai devreme la sfârşitul sec. II¹. Ar exista astfel un interval destul de mare de timp, între începutul domniei lui Hadrian şi sfârşitul sec. II, în care nu cunoaştem locul de staţionare al acestei cohorte.
În orice caz, cohorta de Vindelici este atestată la Tibiscum în anii 200-202/203, când, sub tribunul Septimius Diomedes şi sub patronajul consularului celor trei Dacii, L. Octavius Iulianus, au reconstruit un sanctuar mai vechi al lui Apollo din apropierea castrului². Nu tot atât de exact databilă este o inscripţie, descoperită în sec. XIX şi pierdută imediat după aceea, din Micia, care conţine numele mai multor trupe auxiliare din Dacia Superior³. Lectura este foarte dificilă, fiindcă textul păstrat în CIL prezintă multe lacune şi ligaturi. Altarul, dedicat lui Iuppiter Optimus Maximus, a fost ridicat după toate aparenţele pentru sănătatea lui Septimius Severus şi a fiilor săi. Printre unităţile dedicante apar şi dintre acelea din sud-vestul Daciei: cohors sagittariorum (?), cohors I Vindelicorum, numerus Maurorum Tibiscensium. Celelalte trupe par să fi fost următoarele (nu am redat întregirile epigrafice): ala I Batavorum oo de la Războieni (în nordul Daciei Superior, pe cursul superior al Mureşului), ala I Hispanorum Campagonum (trupa-"gazdă", staţionată la Micia), cohors II Flavia Commagenorum (de asemenea staţionată la Micia), cohors I Alpinorum, care era staţionată la Călugăreni şi Sărăţeni, la graniţa de est a Daciei, numerus Germanicianorum de la Orăştioara de Sus (nu departe la sud- est de Micia) şi numerus campistrorum (?), a cărui existenţă în Dacia nu este deloc sigură⁴. Această impresionantă concentrare de forţe militare nu putea în nici un caz să fi avut loc pentru activităţi de construcţie⁵. Este adevărat că altarul nu este dedicat unei zeităţi a victoriei sau războinică, cum ar fi Victoria sau Mars, dar este greu să găsim un alt motiv pentru această dedicaţie comună a atâtor vexilaţii decât un pericol de război. Se pare că acest pericol ameninţa dinspre vest, fiindcă s-a ales marele castru de la Micia ca loc de adunare⁶. Mai mult nu se poate spune deocamdată despre acest conflict presupus.
Din perioada domniei neîmpărţite a lui Caracalla (211-217 p. Chr.) datează o inscripţie dedicată lui Apollo Conservator, ale cărei fragmente au fost găsite în acelaşi loc de lângă Tibiscum ca şi inscripţia menţionată la început⁷. Inscripţia, de o formă oarecum deosebită (o placă rotundă de marmură) conţine doar numele împăratului, ale guvernatorului Daciei L. Marius Perpetuus şi cele ale tribunului P. Aelius Gemellus, nu însă şi cel al cohortei, dar este sigur că este vorba de cohors I Vindelicorum milliaria⁸. Inscripţia a fost datată de I. Piso şi P. Rogozea în anul 213, când Caracalla a fost bolnav şi a cerut ajutorul mai multor zeităţi vindecătoare⁹.
Vizita lui Caracalla din anul 213¹⁰ nu pare să fi avut de-a face direct cu sud-vestul Daciei¹¹. Inscripţia amintită mai sus este unica din acest ţinut care se datează în timpul domniei neîmpărţite a lui Caracalla şi pare a avea, mai degrabă, cum s-a văzut, un alt caracter. Cele mai multe inscripţii onorifice pentru el şi mama sa, Iulia Domna, au fost găsite în nord-vestul şi nordul provinciei¹². La Porolissum au fost ridicate, în afară de inscripţii, şi statui de bronz supradimensionate, care-l reprezentau pe Caracalla călare şi pe Iulia Domna¹³. Împăratul s-a aflat aşadar, probabil, în acea zonă, unde a rezolvat diferite conflicte la frontieră¹⁴. El venise de altfel din Pannonia, unde fusese în zona nord-estică a provinciei şi a iniţiat şi cunoscuta schimbare de graniţă provincială dintre Pannonia Superior şi Inferior¹⁵⁴. Desigur există şi în Dacia sud-vestică obişnuitele semne ale favorii Severilor faţă de armatele provinciilor dunărene¹⁶, ca de exemplu conferirea epitetului Antoniniana, care probabil a fost adăugat şi numelui cohors I Vindelicorum de la Tibiscum¹⁷ sau a supranumelui Alexandriana pentru cohors III Delmatarum milliaria equitata de la Mehadia, care este atestat într-o inscripţie dedicată Iuliei Mamaea¹⁸. Nu există indicii ale unor eventuale schimbări în structura şi localizarea trupelor auxiliare din această zonă sub ultimii Severi.
În timpul domniei lui Maximinus Thrax (235-238) sunt consemnate războaie împotriva sarmaţilor şi dacilor¹⁹. Luptele contra sarmaţilor ar fi început, potrivit izvoarelor, în anul 236²⁰ dar s-au exprimat îndoieli că ar fi vorba neapărat de sarmaţi. A. Mócsy era de părere că acest război a afectat Pannonia Inferior şi că o victorie la ripa Sarmatica a acestei provincii le-ar fi adus împăraţilor titlul de Sarmaticus, indiferent dacă duşmanii erau chiar sarmaţi sau nu²¹. Totuşi, "sauromaţii" sunt menţionaţi nominal în cuvântarea atribuită de Herodian lui Maximinus Thrax²². În privinţa unui război împotriva dacilor (liberi), avem şi mai puţine informaţii. La stadiul actual al cunoştinţelor este imposibil de localizat teatrul de război. S-au exprimat presupuneri că ar fi vorba de regiunea de la nord şi nord-est de Dacia²³. Alţi specialişti vorbesc de ţinuturile de la vest şi nord de provincia Dacia²⁴. D. Benea crede că cele două răboaie s-au succedat, mai întâi cel împotriva "dacilor liberi" în vara anului 236, apoi expediţia contra iazigilor şi dacilor din câmpia dintre Timiş şi Dunăre în anul 237²⁵. La expediţia împotriva iazigilor pot să fi participat şi trupe din sud-vestul Daciei, dar nu avem o dovadă peremptorie. Din timpul lui Maximinus Thrax sunt puţine mărturii epigrafice în întreaga Dacie, foarte puţine din ele fiind din partea sud-vestică a provinciei. La Tibiscum s-au descoperit câteva fragmente de inscripţii care, dacă într-adevăr aparţin unele de altele, ar putea reprezenta o dedicaţie a cohors I Vindelicorum oo către Iuppiter Optimus Maximus pentru sănătatea consularului celor trei Dacii din anii ?237-238, Q. Iulius Licinianus²⁶. Nu este sigur că o coloană votivă pentru Mars Augustus din Tibiscum, cu numele martelate a doi împăraţi²⁷ datează tot din acest timp. Dacă este aşa, această inscripţie ar putea consemna un succes militar al celor doi împăraţi (Maximinus Thrax şi fiul său), care ar putea fi tocmai expediţia împotriva iazigilor²⁸.
Împăratului Gordian III (238-244) i-a fost ridicat în Tibiscum un monument cu inscripţie²⁹. Pe monumentul păstrat fragmentar nu se mai poate citi numele dedicantului, dar putem presupune că a fost una din trupele auxiliare din castrul mare (cohors I Vindelicorum milliaria, numerus Palmyrenorum Tibiscensium sau numerus Maurorum Tibiscensium). Fragmentul de inscripţie a fost găsit în basilica din principia castrului de la Tibiscum³⁰. Nu avem alte informaţii privind partea sud-vestică a Daciei din timpul lui Gordian III.
Filip Arabul (244-249) a avut, se pare, de asemenea, puţin de-a face cu această parte a Daciei, pentru că el a trebuit să vină încă în toamna anului 245 spre Dacia de sud-est, unde prezenţa sa este atestată la Aquae (azi Cioroiul Nou)³¹. La graniţa de sud-est a provinciei el a trebuit să lupte împotriva carpilor (246-247). Pentru victoria împotriva acestui popor, împăratul a luat la sfârşitul anului 247 titlul de Carpicus maximus³².
Sub împăraţii următori, forţele romane a trebuit să se concentreze în continuare asupra pericolului din partea carpilor şi, mai ales, a goţilor. Centrala de comandă pentru războaiele din această regiune a fost stabilită la Sirmium³³ nu departe aşadar de Moesia Superior şi Dacia sud-vestică, iar - începând cu jumătatea sec. III - cele mai periclitate zone au fost partea sud-estică a Daciei şi Moesia Inferior.
Traianus Decius (249-251) a căzut, împreună cu fiul său mai mare Herennius Etruscus, în bătălia de la Abrittus, în Moesia Inferior, împotriva goţilor. Anterior a putut însă, probabil, să elibereze Dacia de duşmani, fiindcă într-o inscripţie din Apulum este numit restitutor Daciarum³⁴. Titlul de Dacicus maximus este de asemenea atestat în inscripţii chiar dacă e neoficial³⁵.
Este nesigur dacă aceste evenimente au afectat în vreun fel sud-vestul Daciei. Titlul menţionat este pus, în literatura de specialitate mai nouă, pe seama victoriei lui Decius asupra carpilor în vestul Moesiei Inferior şi alungarea lor peste Dunăre, prin Dacia de sud, în vara anului 250³⁶.
Provincia învecinată Moesia Superior dispunea în orice caz de un număr considerabil de trupe în acest timp şi a devenit trambulina spre tron a lui Trebonianus Gallus (251-253) şi a lui Aemilianus (253), ambii guvernatori ai Moesiei Superior - de fapt comandanţi ai forţelor unite ale provinciilor de la Dunăre mijlocie şi de jos - când au fost proclamaţi împăraţi³⁷. Această concentrare de trupe în regiune a fost probabil un motiv pentru care Moesia Superior şi Dacia de sud-vest nu prea au fost afectate de atacurile duşmanilor.
În timpul împăraţilor Valerianus (253-260) şi Gallienus (253-268) au continuat atacurile coaliţiilor barbare. În timp ce Valerianus a preluat conducerea războiului din estul Imperiului (unde, de altfel, a fost luat prizonier de regele persan Shapur I în anul 260), fiul său Gallienus a trebuit să se confrunte cu problemele din partea europeană a Imperiului Roman. Confruntările din Dacia şi în jurul ei nu sunt prea bine cunoscute şi datate. Aş dori să evidenţiez doar acele elemente care au putut avea o legătură cu Banatul sau cu zonele nemijlocit învecinate. Astfel, pentru Gallienus avem atestat titlul de Dacicus maximus în anul 257³⁸. Este însă greu de spus unde s-au petrecut evenimetele care au dus la acest epitet. Pe de altă parte, izvoarele literare menţionează atacuri ale cvazilor şi sarmaţilor în Pannonia³⁹. Aceste evenimete se oglindesc şi în tezaurele monetare ascunse în Pannonia şi Moesia, care se încheie cu monede din anii 258-260⁴⁰. Dacă, pe de o parte, metoda de a numi comandanţi ai trupelor unite din mai multe provincii dunărene, cu sediul la Sirmium (v. nota 33), s-a dovedit eficientă pentru apărarea împotriva duşmanilor din afară, pe de altă parte însă a fost catastrofală pentru stabilitatea politică internă. În cazul lui Pacatianus, Traianus Decius sau Aemilianus, care au ajuns pe tron de pe această poziţie sau au încercat aceasta, această comandă a fost o sursă de uzurpări⁴¹. Aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Ingenuus şi Regalianus, care au fost proclamaţi în anul 260 auguşti de către armata din această regiune⁴³.
În partea sud-vestică a Daciei - ca de altfel în întreaga provincie - informaţiile din această perioadă sunt relativ puţine. Există totuşi o inscripţie importantă din catsrul auxiliar de la Mehadia, care atestă epitetele Valeriana Galliena pentru cohors III Delmatarum oo staţionată acolo⁴⁴. Inscripţia este de fapt dedicată atât lui Valerianus senior, cât şi lui Gallienus, deşi la început este numit doar fiul. Ambele epitete ale cohortei şi formula de încheiere devota numini maiestatique eorum dovedesc că avem de-a face cu perioada de dinaintea verii anului 260. Prin indicaţia cons. III al lui Gallienus din anul 257⁴⁵ inscripţia se datează aşadar în intervalul de timp 257-260.
De asemenea în Mehadia au apărut ştampile tegulare interesante. Astfel s-au găsit ştampile ale legiunilor dacice, a XIII-a gemina şi a V-a Macedonica⁴⁶ din care una conţine numele ambelor legiuni: legiones V Macedonica et XIII gemina⁴⁷. Ştampilele legiunii a XIII-a gemina, scrise de la dreapta spre stânga, deci "în oglindă", se datează după formă în a doua jumătate a sec. III, ca şi exemplarul amintit, cu numele celor două legiuni dacice⁴⁸. Explicaţia prezenţei vexilaţiilor celor două legiuni în partea sud-vestică a Daciei nu este unitară în literatura de specialitate. V. Moga a văzut aici vexilaţii care au fost concetrate în timpul lui Gallienus pentru apărarea Italiei de nord şi le leagă de vexilaţiile legiunii a XIII-a gemina şi a V-a Macedonica care sunt atestate în această vreme la Poetovio⁴⁹. C. Opreanu s-a pronunţat pentru o concentrare de trupe în Mehadia, care trebuia să asigure legătura dintre Moesia şi Dacia⁵⁰. La nici unul din autori nu este însă univoc exprimat dacă aceste vexilaţii erau identice cu cele atestate la Poetovio⁵¹. În apropiere de Mehadia, la Băile Herculane a fost semnalată încă în sec. XVIII o cărămidă cu ştampila vexillatio Daciarum⁵². Este posibil să fie vorba de aceeaşi vexilaţie⁵³ care s-a găsit la Mehadia, fiindcă multe monumente epigrafice din Mehadia au fost transportate ulterior la Băile Herculane. Lui Aesculapius şi Hygeia le-a fost ridicată în Băile Herculane o inscripţie de către ultimul - din punct de vedere cronologic - comandant atestat al legiunii a XIII-a gemina: Marcus Aurelius Veteranus, praefectus legionis XIII geminae Gallienianae⁵⁴. Este discutabil dacă inscripţia a apărut în legătură cu prezenţa acestei vexilaţii în Mehadia⁵⁵; dedicaţia a avut în orice caz un caracter privat şi privea, având în vedere zeităţile implorate şi formula votum libens merito posuit, starea de sănătate - evident ameliorată - a prefectului legiunii.
Nu ştim cât de mari erau erau aceste vexilaţii şi nici cât timp au zăbovit în sud-vestul Daciei. De asemenea nu este clar, aşa cum s-a văzut mai sus, dacă ele sunt identice cu cele care au lăsat în Poetovio o serie de inscripţii. Nu cred că la Mehadia sau la Poetovio s-a aflat întregul efectiv al legiunilor Daciei⁵⁶; la Mehadia nu ar fi avut loc în castrul auxiliar şi nici nu s-a găsit o altă fortificaţie, pe când efectivele de la Poetovio au fost comandate în mod limpede de un T.? Flavius Aper, vir egregius, praepositus legionum V Macedonicae et XIII Geminae Gallienarum şi nu de prefecţii legiunilor înşişi⁵⁷. În altă ordine de idei, s-a subliniat pe bună dreptate că aceste vexilaţii, având în vedere misiunile lor şi credinţa manifestată faţă de Gallienus şi în inscripţii, nu au trecut de partea uzurpatorilor anului 260 din această regiune, Ingenuus şi Regalianus⁵⁸.
Se pare, în orice caz, că în aceşti ani de criză cel puţin unul din drumurile romane din Dacia de sud-vest, şi anume "drumul estic" asigura în continuare legătura dintre Moesia Superior şi Dacia - şi astfel între restul Imperiului Roman şi Dacia⁵⁹. Contribuţii mai noi subliniază desigur că armata romană din Dacia fusese considerabil redusă prin trimiterea diferitelor vexilaţii în alte părţi ale Imperiului⁶⁰. Totuşi, toate datele conduc la concluzia că drumul principal al provinciei Dierna-Tibiscum-Ulpia Traiana Sarmizegetusa-Apulum-Potaissa-Porolissum a fost ţinut de romani şi după anul 260, chiar dacă cu trupe reduse⁶¹. Nu există practic nici o informaţie despre "drumul vestic" şi despre cel de pe valea Mureşului la această dată.
Nu dispunem de alte informaţii despre armată în această parte a Daciei în timpul lui Gallienus. Ultima inscripţie din punct de vedere cronologic cunoscută de la Tibiscum provine din municipiul care s-a dezvoltat în apropierea castrului. Este vorba de o dedicaţie către soţia lui Gallienus, Cornelia Salonina, din partea ordo municipii Tibiscensium⁶².
Discuţia de mulţi ani în literatura de specialitate privnd o posibilă abandonare a Daciei sau o pierdere a controlului asupra provinciei sub Gallienus nu a dus până astăzi la concluzii unanime. O prezentare amănunţită a acestei discuţii iese din cadrul prezentei lucrări, de aceea voi aborda tema doar pe scurt. Este binecunoscut că unele izvoare literare vorbesc de o amissio Daciae în timpul lui Gallienus⁶³. Unii specialişti care s-au ocupat de această chestiune au explicat această ştire prin pierderea sau abandonarea unor ţinuturi dacice⁶⁴. În funcţie de autor, aceste ţinuturi ar fi fost partea estică a Daciei intracarpatice⁶⁵ graniţa de pe râul Olt⁶⁶ partea nordică şi estică a Daciei intracarpatice⁶⁷ sau partea sud-estică a acesteia⁶⁸. O părere aparte a emis H. Daicoviciu, care s-a pronunţat pentru pierderea controlului asupra Daciei de către Gallienus în contextul uzurpărilor⁶⁹. Cele mai noi contribuţii în această privinţă tind - aşa cum s-a văzut mai sus - să explice situaţia prin slăbirea considerabilă a armatei provinciale, o slăbire apărută din cauza trimiterii de vexilaţii din Dacia în zonele de criză principale ale timpului⁷⁰. S-a subliniat de asemenea schimbările economice în legătură cu reducerea trupelor în provincie, fiindcă armata fusese un element important în circulaţia monetară a unei provincii ca Dacia, care până atunci fusese atât de puternic militarizată⁷¹.
În ceea ce priveşte partea sud-vestică a Daciei, dovezile databile ale prezenţei militare romane ajung - cum s-a văzut mai sus - până cel puţin în perioada de după căderea în prizonierat a lui Valerianus I în vara anului 260. Aceste dovezi pledează în opinia mea pentru o continuare a prezenţei militare romane în acest timp în Banatul de est
Pentru perioada împăraţilor Claudius II. (268-270) şi Aurelian (270-275) ne lipsesc atestările epigrafice pentru armata romană din partea sud-vestică a Daciei, ca de altfel în întreaga provincie⁷². În timpul scurtei domnii a lui Claudius II se consemnează în continuare vexilaţii din legiunile Daciei în afara provinciei. Atât legiunea a XIII-a gemina, cât şi a V-a Macedonica apar pe aurei emişi de conducătorul "Imperiului Galic" Victorinus din anul 269⁷³. Este imposibil de ştiut dacă aceste vexilaţii erau părţi din acelea care se găseau deja în afara Daciei sau dacă alte detaşamente din legiunile dacice au fost trimise chiar din Dacia, de exemplu împotriva lui Postumus⁷⁴.
Este de presupus că acestor vexilaţii din timpul lui Gallienus şi Claudius II le aparţineau şi trupe auxiliare din Dacia (sau detaşamente din acestea). Fiindcă ele au rămas anonime, nu putem şti care au fost acestea.
Finalul acestei situaţii, în care Dacia a servit ca "rezervor de trupe" pentru împăraţi în punctele arzătoare ale Imperiului Roman, pe când provincia a supravieţuit probabil doar de-a lungul drumului principal Dierna-Tibiscum-Ulpia Traiana Sarmizegetusa-Apulum-Potaissa-Porolissum a fost pus, în cele din urmă, de către Aurelianus. Contextul a fost cel al expediţiei împotriva "Imperiului Palmirean" al Zenobiei şi al lui Vaballathus. Pe drumul spre est împăratul a mai trebuit să lupte împoriva goţilor în Balcani⁷⁵. Potrivit lui Eutropius, împăratul pierduse speranţa de a mai putea păstra provincia, fiindcă între timp Illyricum şi Moesia fuseseră total devastate:...vastato omni Illyrico et Moesia, desperans eam (sc. provinciam Daciam) posse retinere...⁷⁶. În consecinţă, Aurelian a abandonat provincia şi a lăsat-o prin aceasta între noua graniţă a Imperiului şi barbari⁷⁷. La sud de Dunăre, în mijlocul Moesiei, au fost create două noi provincii: Dacia Ripensis (denumită astfel după ripa Danubii) în nord şi Dacia Mediterranea în sud⁷⁸. Datarea părăsirii Daciei nu reiese din izvoare şi a fost indicată în literatura de specialitate în mod diferit⁷⁹. Mult dezbătută a fost şi tema "cine a plecat şi cine a rămas". Pentru provincie în general, specialiştii au fost unanimi în a arăta că armata - sau partea ei încă rămasă în Dacia - a fost retrasă în orice caz. Dacă însă luăm în considerare situaţiile particulare din unele castre din sud-vestul Daciei constatăm că unele contribuţii ştiinţifice vorbesc de o refolosire (sau o folosire în continuare) a fortificaţiilor respective după retragerea aureliană. La Pojejena au fost găsite atât în sec. XIX, cât şi în timpul săpăturilor anilor '70 cărămizi cu ştampila LEG VII CLC, ceea ce a fost dezlegat ca legio VII Claudia Cuppis⁸⁰. Este vorba probabil de o ştampilă care se datează după părăsirea provinciei când, în urma reformelor militare ale lui Diocletian, legiunile au fost împărţite în detaşamente mai mici şi staţionate în diferite locuri de pe graniţa imperială. În acest caz este vorba de acea parte a legiunii a VII-a Claudia originare care a staţionat în fortificaţia de la Cuppae (azi Golubac, Serbia)⁸¹. Cuppae se află pe malul drept al Dunării, la puţini kilometri în amonte de Pojejena, aşa că prezenţa acestei ştampile în castru pe malul stâng indică folosirea castrului cel puţin în timpul lui Diocletian⁸². O fortificaţie romană târzie a fost cercetată pe insula dunăreană Sapaja (Serbia), în imediată apropiere de Banatska Palanka (malul stâng al Dunării)⁸³. Acest quadriburgium pare să fi fost cronologic prima fortificaţie pe acel loc; aşa cum am arătat mai sus, în cap. II, fortificaţia romană de sec. II-III p. Chr. de la Banatska Palanka nu a fost identificată⁸⁴. De asemenea în timpul tetrarhiei a fost ridicată pe malul stâng al Dunării fortificaţia de la Gornea ⁸⁶.
Nu este sigură însă existenţa unei fortificaţii romane târzii la Mehadia (Praetorium?). O asemenea ipoteză a fost exprimată în literatura de specialitate pe baza puţin cunoscutelor descoperiri de acolo, de la sfârşitul sec. III şi din sec. IV, cât şi pornind de la faptul că L. F. Marsigli (v. mai sus, "Istoricul cercetării") a inserat în harta sa la Mehadia reprezentarea unui quadribrugium⁸⁶. Ipoteza poate fi verificată numai prin continuarea cercetărilor sistematice.
Fortificaţiile romane târzii de pe malul stâng al Dunării nu sunt cazuri unice; pe malul stâng al Dunării pannonice (respectiv în "ţara sarmaţilor" din faţa noilor provincii Valeria şi Pannonia II) au fost găsite mai multe asemenea mici fortificaţii ("capete de pod"), care erau pontoane fortificate⁸⁷; altele îndeplineau funcţia de fortificaţii obişnuite, ca de exemplu Contra Aquincum⁸⁸.
Aceste cetăţi ar putea fi privite ca o consecinţă a noii concepţii despre securitatea frontierei de după abandonarea Daciei. Odată cu abandonarea provinciei nord-dunărene a fost oarecum micşorată - ca de atâtea ori anterior - presiunea asupra graniţei romane din partea popoarelor vecine. Aceia care exercitau această presiune la Dunărea mijlocie şi inferioară erau atât mai "vechii" vecini, ca vandalii şi sarmaţii - care la rându-le erau supuşi presiunii din partea goţilor şi gepizilor - cât şi goţii înşişi⁸⁹. Fortificaţiile care au fost construite pe malul stâng al Dunării puteau, pe de o parte, să observe mai bine mişcările din Barbaricum şi, pe de altă parte, să impresioneze popoarele menţionate prin prezenţa militară romană. Ele puteau da vecinilor de asemenea - fiindcă aceştia erau aliaţi probabil periodic cu romanii prin tratate - cel puţin sentimentul că nu au fost abandonaţi de către Imperiul Roman⁹⁰. De o continuare a sistemului militar roman din sud-vestul provinciei Dacia după retragerea aureliană nu se poate însă vorbi; este vorba doar de elemente care erau destinate să protejeze provinciile sud-dunărene.