În strânsă legătură cu sistemul militar din partea sud-vestică a provinciei Dacia trebuie privită şi chestiunea graniţei - în acelaşi timp provincială şi a Imperiului - din această zonă. Într-o provincie imperială de graniţă ca Dacia - care a şi fost puternic marcată de prezenţa militară - armata a jucat un rol principal în aproape toate domeniile. Graniţa a fost cu atât mai mult unul din cele mai importante domenii de activitate ale armatei romane din Dacia. Provincia însăşi fusese creată în primul rând din motive strategice. Traian îşi purtase războaiele sale dacice împotriva unui duşman periculos - regatul dac al lui Decebal - pentru a neutraliza un factor de putere ostil la Dunărea mijlocie şi de jos. Crearea provinciei Dacia trebuia să împiedice nu numai o refacere a puterii dacice, ci şi apariţia de coaliţii ostile, extrem de deranjante pentru romani, care se puteau forma între popoarele de la nord de Dunărea inferioară şi de Marea Neagră pe de o parte şi cele aşezate la nord de Dunărea mijlocie, pe de altă parte. Se poate spune că Dacia romană a îndeplinit în mare parte acest scop strategic, şi anume până atunci când structura şi dinamica populaţiilor barbare din regiune s-a schimbat atât de mult de la mijlocul sec. III p. Chr., încât a fost necesară o nou concepţie strategică din partea Imperiului Roman ca să ţină situaţia sub control.
În jargonul de specialitate de azi, o graniţă romană fortificată este denumită, după cum se ştie, "limes". B. Isaac a făcut câteva observaţii importante la acest fapt, precum şi precizări terminologice¹. El a urmărit termenii care se referă la graniţă în izvoarele antice şi a constatat că termenul limes - iniţial un termen de specialitate al agrimensores - era folosit în sec. I p. Chr. cu două sensuri: 1. drum de marş pentru înaintarea în teritoriul duşman; 2. graniţă de uscat pur şi simplu (nu neapărat fortificată). Din acelaşi timp, ripa însemmna o graniţă fluvială. Cu timpul, când, după începutul sec. II p. Chr., Imperiul Roman nu a mai făcut noi cuceriri, cuvântul limes nu a mai fost folosit pentru a desemna un drum de înaintare în teritoriul duşman, ci doar cu înţelesul de "graniţă". În antichitatea târzie, limes a însemnat mai ales "district de graniţă"².
În literatura de specialitate nu există unanimitate privind graniţa din sud-vestul Daciei romane. Dezbaterea durează deja din anii '30 ai secolului trecut şi până azi nu s-a ajuns la un rezultat general acceptat. În esenţă este vorba de întrebarea unde trebuie să trasăm graniţa provinciei Dacia şi, în acelaşi timp, a Imperiului în această regiune. Discuţia a început cu părerile diferite privind apartenenţa Banatului de vest la Imperiul Roman sau nu şi a fost atunci, la început, influenţată şi de contextul politic din această regiune de la sfârşitul anilor '30 şi din anii '40 ai sec. XX. Acest fapt şi, mai ales, insuficientele argumente ştiinţifice din cauza cercetărilor de teren neîndestulătoare au grevat dezbaterea. Voi prezenta mai jos cele mai importante luări de poziţie privitoare la această temă.
Vechea părere că sud-vestul Daciei (= Banatul) a fost ocupat de romani şi ar fi fost anexat provinciei Moesia Superior³ a avut o viaţă scurtă şi nu mai este astăzi sprijinită de nimeni. Un argument important împotriva acestei ipoteze a fost adus atunci când cercetarea a constatat că trupele auxiliare din acest ţinut se regăsesc în diplomele militare ale Daciei.
O a doua părere susţinea că întregul ţinut dintre râurile Mureş, Tisa, Dunăre şi coridorul Timiş-Cerna a fost teritoriu roman şi a aparţinut provinciei Dacia⁴. Această părere este şi azi susţinută de cei mai mulţi specialişti români⁵.
O altă ipoteză spune că doar partea de est a Banatului - la est de drumul Lederata-Tibiscum (numit de mine aici "drumul vestic") - a fost ocupată de romani, aşa că doar această zonă a fost parte a provinciei Dacia⁶.
În cele mai multe din lucrările citate, tema apartenenţei sau nu a Banatului (de vest) la provincia Dacia - şi prin aceasta la Imperiul Roman - a stat în prim-plan; graniţa romană din această zonă a fost tratată ca un rezultat din această situaţie. După părerea mea, problema graniţei sud-vestice a Daciei merită o analiză mai atentă şi mai detaliată. Cercetarea internaţională asupra graniţelor romane a făcut progrese cosiderabile şi au fost dezvoltate modele noi, mai complexe de cercetare. Astfel, o cercetare modernă a graniţelor romane ar trebui să înceapă cu chestiunile privind apariţia unui sector de graniţă sau al altuia⁷. Puncte importante, care ar trebui abordate în cadrul unei astfel de analize, sunt de asemenea condiţiile geografice ale zonei (în măsura în care deţinem aceste date), descoperirile romane şi distribuţia lor teritorială, caracteristicile populaţiei şi ale habitatului în zona de graniţă, eventualele ştiri din izvoarele antice privind relaţiile statului roman cu populaţiile învecinate, posibilele comparaţii cu alte sectoare de graniţă ale Imperiului Roman etc.
Geneza graniţelor Daciei romane stă în strânsă legătură cu caracteristicile cuceririi regatului dac. Se admite că întinderea statului dac al lui Decebal poate fi conturată prin distribuţia teritorială a cetăţilor dacice care au funcţionat în sec. I şi la începutul sec. II p. Chr.⁸. totuşi nu există o siguranţă absolută în această privinţă⁹. În orice caz, cetăţile dacice din interiorul arcului carpatic şi cele din Banat sunt atribuite regatului lui Decebal¹⁰. Cucerirea acestui regat a dus la formarea provinciei Dacia, a cărei întindere a coincis probabil cu cea a statului lui Decebal¹¹. Ultima coincide la rându-i, cum s-a văzut, cu arealul marcat de fortificaţiile dacice din această perioadă.
Drumul principal de pătrundere a armatei romane în primul război dacic al lui Traian ducea prin Banat, fiind acelaşi cu cel al expediţiei anterioare a lui Tettius Iulianus. Acest drum ar trebui să coincidă pe acest sector cu drumul roman ulterior, numit aici "drumul vestic" Lederata-Berzobis-Tibiscum şi de acolo mai departe spre Tapae¹². Traian însuşi menţionează două locuri de pe acest drum: Berzobis şi Aizis, în singurul fragment rămas din "Comentariile" sale la războaiele dacice, păstrat la gramaticul Priscianus: inde Berzobim, deinde Aizi processimus¹³. Cele două toponime apar pe Tabula Peutingeriana¹⁴. ca şi în Kosmographia Geografului din Ravenna¹⁵. redactate târziu, dar după modele anterioare. Alegerea acestui drum de către romani în cel puţin două expediţii putea fi determinat de două feluri de factori: 1. motive militare şi 2. condiţiile naturale specifice. Gândirea strategică şi tactică a lui Traian în această expediţie trebuie să fi vizat eficienţa maximă posibilă a acţiunilor sale militare, prin neutralizarea în primul rând a fortificaţiilor dacilor din Banat. Cetăţi dacice în Banatul perioadei sec. I. a. Chr.-sec. I p. Chr. sunt cunoscute doar în partea estică a acestui ţinut. O serie de cetăţi exista pe malul stâng al Dunării: Socol¹⁶. Divici¹⁷. Pescari¹⁸. Liubcova¹⁹. (v. fig. 2) şi una pe râul Caraş, la demarcaţia dintre partea înaltă şi cea joasă a ţinutului (Židovar²⁰ lângă Orešac, Serbia; v. fig. 2). Este greu de spus dacă aceste fortificaţii mai funcţionau în timpul lui Traian sau au fost scoase din uz deja prin expediţiile din timpul lui Domitian (sau, poate, ca urmare a tratatului clientelar al acestui împărat cu Decebal din anul 89 p. Chr.)²¹.
Chiar dacă ele au fost abandonate deja în timpul lui Domitian, este posibil ca Decebal, văzând pregătirile de război ale romanilor în Moesia Superior (de care a fost cu siguranţă informat), să fi activat din nou aceste cetăţi. În orice caz, asemenea puncte de rezistenţă trebuiau anihilate în paralel cu înaintarea armatei romane şi păzite, măcar o perioadă de timp. Tot un motiv militar pentru alegerea acestui drum trebuie să fi fost faptul că era drumul cel mai scurt posibil - având în vedere punctele de rezistenţă şi condiţiile geografice - către capitala dacică Sarmizegetusa. Alte cetăţi dacice se aflau pe malul de nord al Mureşului: Săvârşin, Vărădia de Mureş, Şoimoş, Cladova şi Pecica (toate în jud. Arad; v. fig. 2)²². Toate aceste cetăţi au încetat să funcţioneze în momentul cuceririi regatului dac şi a creării provinciei Dacia²³. Este posibil ca sfârşitul lor să fi fost legat de un atac roman din timpul unuia din războaiele daco-romane, care a venit de-a lungul Mureşului din Pannonia²⁴. Este de asemenea posibil ca nucleul acestui corp de armată pannonic să fi constat din legiunile a XIII-a gemina şi I adiutrix²⁵. ambele legiuni sunt atestate împreună la Apulum prin ştampile tegulare comune²⁶.
Amintitele condiţii naturale nefavorabile de atunci ale Câmpiei Banatului (zonă inundabilă, mlaştini de-a lungul malului estic al Tisei, deşertul nisipos al Deliblatei în sud-estul acestei câmpii) nu au permis probabil o populare densă a Banatului de vest în acel timp²⁷. Aşezările, care se găseau pe terasele mai înalte ale râurilor, erau probabil destul de mici.
Un incident relatat de Cassius Dio a fost adus ca argument pentru ocuparea şi a vestului Banatului de către romani în timpul războaielor dacice ale lui Traian²⁸. Dio scrie că Decebal a ocupat între cele două războaie (102-105) un ţinut al iazigilor, atunci aliaţi ai romanilor. Traian nu le-a mai dat acest ţinut iazigilor după al doilea război²⁹. ceea ce trebuie să însemne că l-a integrat în provincia Dacia. Contribuţii ştiinţifice mai noi contestă pe bună dreptate localizarea zonei în Banatul de vest, cu argumentul corect că, după primul război dacic al lui Traian (101-102 p. Chr.), romanii ocupaseră deja Banatul de est şi depresiunea Haţegului, astfel încât între teritoriul încă stăpânit de Decebal în interiorul Transilvaniei şi Banatul de vest se afla acum o întreagă armată romană de expediţie şi ocupaţie³⁰. Un alt argument împotriva localizării acestui ţinut în vestul Banatului vine din localizarea iazigilor, care la acea vreme (sfârşitul sec. I-începutul sec. II p. Chr.) populau doar partea de nord-vest a câmpiei dintre Dunăre şi Tisa³¹. În acest sens putem înţelege şi raporturile geo-politice dintre daci şi iazigi descrise de Plinius cel Bătrân (în Naturalis Historia, IV, 25, 80-81). Cărturarul antic relatează aici că sarmaţii iazigi locuiau "până la Carnuntum, între Danuvius şi Pădurea Hercinică", pe când "dacii alungaţi de ei [populau] munţii şi pădurile înspre râul Pathisus". Pathisus este Tisa de azi, un râu aşadar, care în epoca în care a fost scrisă Naturalis Historia (dedicată în anul 77 p. Chr. lui Titus, fiul lui Vespasian) reprezenta graniţa între ţinutul iazigilor şi cel al dacilor. Pe drept s-a subliniat că aici este vorba de o graniţă politică, şi nu de una etnică şi culturală³². Să mai accentuăm doar încă odată că la acest timp avem de-a face cu Tisa superioară şi mijlocie; astfel s-ar explica şi "munţii şi pădurile" dacilor menţionate de Plinius cel Bătrân, adică partea nordică a arcului carpatic (Carpaţii Păduroşi în Ucraina de azi, unde izvorăşte, de altfel, Tisa) şi Carpaţii Apuseni³³. Acestea l-au determinat mai recent pe C. Opreanu să propună pentru ţinutul în discuţie o regiune de la nord de Mureş în loc de Banatul de vest, care ar fi fost cucerită de Traian şi abandonată de Hadrian în favoarea iazigilor³⁴.
În concluzie la raţionamentele de mai sus: cred că nu exista o necesitate pentru armata de expediţie a lui Traian să ocupe vestul Banatului. Lipsa cetăţilor dacice, relativ slaba populare a acestei zone şi condiţiile naturale destul de nefavorabile făceau din Banatul de vest (adică din partea de la vest de linia drumului de pătrundere - viitorul drum Lederata-Arcidava-Centum Putea-Berzobis-Tibiscum - şi până la Tisa) o zonă neinteresantă pentru campania romană. Nu partea de vest a Banatului a fost pretinsă de iazigi după anul 106 ca aparţinându-le, fiindcă ei nu locuiau la acea dată decât partea nordică şi, cel mult, centrală a câmpiei dintre Dunăre şi Tisa. Ca urmare, e foarte probabil că partea de vest a Banatului nu fost ocupată militar în timpul războaielor dacice ale lui Traian.
O privire asupra locurilor cunoscute cu caracter militar din Banat ne arată o distribuţie teritorială inegală acestora (v. fig. 1). O prezentare amănunţită a armatei romane din sud-vestul provinciei am făcut-o în capitolele anterioare. Aproape fără excepţie castrele şi drumurile romane sunt situate în partea estică a Banatului³⁵. Singurul drum roman care trecea şi prin Banatul de vest era acela de-a lungul văii Mureşului, care ducea de la Apulum prin Micia (Veţel, jud. Hunedoara))³⁶ mai departe la Partiscum (Szeged, Ungaria), pentru a ajunge în final probabil la Lugio (Dunaszekcsö, Ungaria), pe Dunărea pannonică. Că a existat o prezenţă militară romană pe acest drum este dovedit de cărămizile cu ştampile militare descoperite în diferite locuri aflate în aval de marele castru Micia, pe Mureş (v. mai sus, cap. III şi fig. 1). Paza acestui drum şi a cursului inferior al Mureşului a fost, potrivit acestor ştampile, misiunea vexilaţiilor legiunii a XIII-a gemina de la Apulum, pe Mureşul mijlociu, cât şi a cohortei II Flavia Commagenorum, care era una din unităţile auxiliare de la Micia, de asemenea pe Mureşul mijlociu³⁷. O singură cărămidă ştampilată, găsită în Aradul Nou (pe malul de sud al Mureşului) aparţinea legiunii a IV-a Flavia)³⁸ şi o alta, cu loc de descoperire nesigur (poate Periam, ceva mai la sud de Mureş, sau poate de la Apulum) provine de la un numerus singularium³⁹.
Şi în Banatul de vest au apărut sporadic inscripţii romane. Astfel s-a descoperit la Denta (jud. Timiş) o inscripţie votivă în folosire secundară de epocă modernă⁴⁰. Tot aici s-ar fi descoperit în sec. XIX o cărămidă ştampilată a legiunii a IV-a Flavia felix⁴¹. Este mai probabil că inscripţia nu s-a descoperit de fapt la Denta⁴². Fiindcă este vorba probabil de un decurion municipal şi duumvir, care a dedicat un altar triadei capitoline şi Terra Mater, putem să ne gândim mai degrabă la o inscripţie "migrată" în epoca modernă dintr-un oraş al Daciei romane (Tibiscum?). Nu există nici o dată privind construcţii romane în sau în jurul Dentei. În ceea ce priveşte cărămida ştampilată menţionată, există îndoieli că în Denta au fost găsite vreodată asemenea cărămizi⁴³.
O altă inscripţie a fost găsită la Foeni (jud. Timiş), de asemenea în câmpia Banatului de vest. Este vorba de o inscripţie fragmentară interesantă, care a fost refolosită deja în epoca romană⁴⁴. Iniţial, ea a fost inscripţia funerară a unui Iulius Martialis veteranus; cândva ulterior - posibil după Constitutio Antoniniana - pe rama superioară a plăcii s-a înscris inscripţia funerară a unui alt decedat, Aurelius Faustus [d(ecurio) ? mu]n(icipii) Tib(isci), veteranus. Este posibil ca "n" să fi semnificat numerus, fiindcă potrivit desenului inscripţiei (piesa s-a pierdut între timp), în fractura dintre Faustus şi n Tib (T+I) nu ar fi loc pentru trei litere, aşa că o dezlegare [ex] n(umero) sau chiar [e] n(umero) ar fi de asemenea posibilă. Condiţiile de descoperire nu sunt lămuritoare în acest caz; epitaful din marmură albăstruie ar fi fost dezgropat în parcul castelului Mocioni⁴⁵. Nu există însă şi alte descoperiri la Foeni care să indice o eventuală fortificaţie romană sau ceva de acest tip⁴⁶. Acolo au fost descoperite morminte sarmatice⁴⁷ şi posibil o aşezare rurală cu fragmente ceramice cenuşii din sec. III-IV p. Chr.⁴⁹.Inscripţia discutată mai sus provine cu mare probabilitate din Tibiscum şi a fost adusă la Foeni de familia Mocioni - proprietarii castelului de aici - poate în sec. XVIII⁵⁰.
La Vârşeţ (Vršac, Serbia) au fost de asemenea descoperite inscripţii romane⁵¹ (discutate în cap. II, v. mai sus). Fiindcă una dintre ele, dedicată de cohorta II Hispanorum lui Mars Ultor sau Victor, se datează în anul 108, ea a fost pusă în legătură cu un război cu iazigii în anii 107/108⁵². Cealaltă este inscripţia fragmentară a unui signifer din ala I Frontoniana Tungrorum. Ambele unităţi auxiliare s-au aflat ulterior în castre din Dacia Porolissensis (cohorta II Hispanorum la Bologa, jud. Cluj, ala Tungrorum la Ilişua, jud. Bistriţa-Năsăud). Este posibil ca la Vârşeţ să fi existat un castru auxiliar, care însă nu a fost identificat pe teren. Dacă a fost aşa, atunci Vârşeţul - care se află la doar cca. 15 km în linie dreaptă de Vărădia, care la rându-i se afla pe "drumul vestic" - putea să fi aparţinut de sistemul militar al acestui drum. Fiindcă datele noastre nu indică deocamdată decât epoca lui Traian, putem presupune că un eventual castru auxiliar a funcţionat la Vârşeţ doar în acea epocă⁵³. la fel - pe cât se pare - ca întregul lanţ de fortificaţii de pe "drumul vestic" (v. cap. III). Dacă acest castru a existat cu adevărat, el ar fi putut să se găsească sub centrul oraşului Vârşeţ, fiindcă ambele inscripţii s-au găsit în timpul construirii sau lărgirii "parcului orăşenesc"⁵⁴.
Nici pe Tisa inferioară nu există descoperiri romane cu caracter militar. Descoperirile dela Partiscum (Szeged, Ungaria), la vărsarea Mureşului în Tisa, sugerează mai degrabă (cum am arătat deja în cap. II) o statio şi, poate, şi o staţie vamală. Ele existau în legătură cu drumul pe apă şi pe uscat al Mureşului (Apulum-Micia-Partiscum), care de la Partiscum ducea probabil spre Lugio (Dunaszekcsö, Ungaria)⁵⁵.
Cele expuse mai sus conduc la concluzia că în Banatul vestic nu au fost organizate baze militare romane, cu excepţia drumului de pe Mureş, care ducea probabil până la Dunărea pannonică. Este neîndoielnic că această zonă a fost populată. O întreagă serie de aşezări a fost identificată, mai ales prin periegheze⁵⁶. De asemenea, există descoperiri monetare romane din zona de câmpie a Banatului; distribuţia lor teritorială indică o densitate mai mare a acestora în partea mijlocie a Banatului şi de-a lungul Mureşului⁵⁷. Aşezările cercetate arheologic au un caracter eminamente civil, locuitorii erau agricultori, crescători de animale şi pescari⁵⁸ şi foloseau monede romane, ceramică de această factură⁵⁹. mai rar fibule⁶⁰. mărgele de sticlă şi de lut ars etc.⁶¹. La Tibiscum se produceau, de exemplu, mărgele de sticlă colorate, o marfă care avea mare căutare mai ales printre iazigi⁶².
Nu voi intra în discuţia privitoare la atribuzirea etnică a aşezărilor din câmpia bănăţeană, deoarece nu s-au stabilit încă criterii unitare şi unanim acceptate pentru o asemenea întreprindere⁶³. O asemenea cercetare ar ieşi din cadrul lucrării de faţă. Ca o observaţie generală fie spus doar că pe acest teritoriu poate fi vorba de o populaţie amestecată.
Este greu de trasat o linie clară a graniţei romane în Dacia de sud-vest. Aici lipsesc acele marcări vizibile pe teren⁶⁴. cum este zidul lui Hadrian⁶⁵ şi cel al lui Antoninus Pius⁶⁶ în Britannia de nord sau graniţa fortificată germano-retică⁶⁷. Pe de altă parte, această graniţă nu este nici o ripa, o graniţă fluvială, ca în cazul graniţei de nord a Noricumului, Pannoniei Superior⁶⁸ sau al graniţei nordice şi estice ale Pannoniei Inferior⁶⁹. Pentru o graniţă pe Tisa nu există argumente, fiindcă acolo nu s-au găsit puncte fortificate romane. Pe Mureş există o anumită prezenţă militară romană, care însă prin natura ei nu putea fi prea numeroasă, fiindcă acolo se găseau vexilaţii din legiunea a XIII-a gemina şi ale cohortei II Flavia Comagenorum. Ambele unităţi îşi aveau castrele permanente mai în amonte pe Mureş şi nu puteau, cu siguranţă, să detaşeze prea mulţi soldaţi pe Mureşul inferior. Aceste posturi aveau mai degrabă misiunea de a păzi importantul drum comercial şi strategic de-a lungul Mureşului, ca şi de a supraveghea circulaţia pe râul însuşi⁷⁰.
Având în vedere cele de mai sus, se pune întrebarea: unde se poate trage ipotetic graniţa de sud-vest a Daciei romane? Singura posibilitate este de a desena aproximativ graniţa ţinutului ocupat militar. Spre aceasta ne conduc şi analogiile cu acele provincii de graniţă ale Imperiului Roman unde, de asemenea, nu există linii de graniţă limpezi şi "vizibile". Astfel de analogii sunt Orientul roman - mai ales Siria şi Arabia - şi, într-o anumită măsură, şi provinciile nord-africane. Astfel, o mare parte din graniţa de est a Arabiei şi Siriei este trasată de-a lungul sau paralel cu drumul care ducea de la Aelana, la Marea Roşie, prin Petra, Bostra şi Palmyra până la Eufrat⁷¹. Pe acest drum se aflau numeroase oraşe, castre şi staţii. El trebuie privit însă mai degrabă ca o linie de graniţă convenţională; cercetările mai recente subliniază că scopul principal ale acestor drumuri în estul roman nu a fost de a funcţiona ca graniţe fortficate, ci drept căi de comunicaţie şi transport păzite⁷².
Acum mai mult de o jumătate de secol, specialiştii credeau că au găsit graniţa fortificată de sud a provinciilor nord-africane; ea a fost desenată de-a lungul unei "piedici vizibile" constând din valuri de pământ, ziduri de piatră, şanţuri şi castre, care se desfăşura în faţa deşertului⁷³. Între timp s-a arătat că aceste structuri nu formează o linie continuă, ci erau clausurae ale unor zone destul de restrânse, cu funcţia locală de a controla drumurile tradiţionale ale migraţiilor de turme ale zonelor respective⁷⁴¹.
S-a exprimat cu bun temei dorinţa de a face deosebirea între graniţe administrative, etnice şi militare şi de a recunoaşte că acestea nu coincid întotdeauna⁷⁵. Desigur, nu întotdeauna este posibil să se facă această deosebire. În cazul părţii sud-vestice a provinciei Dacia cred că se poate, totuşi, determina măcar o parte a graniţei militare într-o anumită perioadă. Ea ar trebui să se fi desfăşurat nu departe de ultimele castre spre vest, de-a lungul drumului numit aici "drumul vestic": Lederata-Berzobis-Tibiscum. Problema care se ridică în această privinţă este faptul că, după cum s-a văzut (cap. III), rezultatele mai noilor cercetări în aceste fortificaţii (la Berzobis şi, mai ales, la Vărădia-"Pustă") indică până acum o folosire a lor doar până la sfârşitul domniei lui Traian şi începutul celei a lui Hadrian. În acest caz, este greu de spus ce se întâmplă cu graniţa militară începând cu anii 117/118 p. Chr. Cu titlu ipotetic putem presupune că la această dată s-a renunţat la păzirea directă a acestui drum de către militari, fără a se renunţa la folosirea lui de către romani. Acest lucru ar fi fost posibil prin anumite prevederi - despre care nu avem informaţii în izvoare - ale tratatului de pace încheiat cu iazigii după conflictul din anii amintiţi. Prin ele iazigii se obligau poate să respecte teritoriul roman şi - posibil - chiar să preia sarcina de a păzi drumul.
De la Tibiscum, această graniţă devine şi ea neclară; una din posibilităţi ar fi să o trasăm de-a lungul drumului care ducea spre nord de la Tibiscum spre Bulci, aflat pe drumul de-a lungul Mureşului⁷⁶ (v. fig. 3). Dificultatea constă că pe acest drum, puţin cercetat nu au fost identificate încă fortificaţii romane. O altă posibilitate ar fi să trasăm graniţa militară de-a lungul drumului de la Tibiscum pe la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Aquae (Călan, jud. Hunedoara) până la castrul mare de la Micia, comparabil cu cel de la Tibiscum. Se poate presupune că această graniţă militară a fost de fapt consecinţa drumurilor de pătrundere şi a localizării trupelor şi castrelor din perioada războaielor de cucerire din timpul lui Traian⁷⁷. În capitolul II am arătat că toate castrele cercetate de pe "drumul vestic" au o fază traianică de lemn şi pământ, iar cele de la Vărădia-"Pustă" şi Berzovia au avut şi o fază de piatră, primul la incintă şi principia, al doilea la clădirile din interior, tot din timpul lui Traian.
A fost graniţa militară din sud-vestul Daciei aceeaşi cu cea administrativă? Altfel spus, a fost graniţa descrisă mai sus în acelaşi timp şi graniţa provincială, respectiv a Imperiului în acest teritoriu? Dacia (respectiv Dacia Superior între 119-168) a fost, după cum se ştie, o provincie imperială, condusă de un legatus Augusti pro praetore. Unii specialişti au arătat acum că noţiunea de provincia poate fi înţeleasă în două sensuri. Primul sens, mai restrâns, a fost cel de teritoriu organizat formal ca provincie, cu raporturi de proprietate funciară şi obligaţii fiscale reglementate printr-o lex provinciae (Tacitus, Agr., 14, despre Britannia: in formam provinciae redacta; în Illyricum Superius, viitoarea Dalamatia, este atestată epigrafic - de exemplu în ILJ, 874 - forma Dolabelliana, legea provincială din timpul guvernatorului P. Cornelius Dolabella - cca. 14-20 p. Chr. - după care se arbitrau inclusiv litigii între civitates privind hotarele dintre teritoriile lor). Al doilea sens, mai larg, care provenea din epoca republicană, era cel de domeniu de competenţă al unui guvernator, un domeniu care se putea întinde şi dincolo de graniţele unei provincii constituite⁷⁸.
Propun pentru graniţa sud-vestică a Daciei următoarea soluţie: graniţa administrativă - adică graniţa teritoriului organizat in formam provinciae - coincidea aici cu graniţa militară. Nu există temeiuri să presupunem că teritoriul Banatului de vest s-a aflat în interiorul provinciei în acest sens; este semnificativ că în această parte a Banatului nu existau nici castre, nici oraşe. Altfel puteau sta lucrurile dacă înţelegem provincia în sensul de domeniu de competenţă. Domeniul de competenţă al guvernatorului Daciei (Superior) cuprindea probabil şi acest ţinut⁷⁹. Competenţele guvernatorului, mai ales cele militare, nu erau limitate la provincia sa în sens restrâns, ci în răspunderea sa cădeau şi aşa-numitele externae gentes, care trăiau în faţa graniţei şi care erau privite ca părţi ale Imperiului, deşi nu locuiau în provincia organizată⁸⁰. În ultimul timp s-a subliniat de mai multe ori în literatura de specialitate că popoarele din faţa graniţei imperiale erau privite ca părţi ale Imperiului Roman, dar nu şi ca părţi ale provinciilor organizate⁸¹. Cu aceste popoare se încheia - în măsura în care dispuneau de o anumită organizare politică - tratate, atât în timp de pace cât şi, mai ales, în şi după perioade de război. Situarea geografică specială a câmpiei străbătute de Tisa, Mureş şi Dunăre, înconjurată din trei părţi de provinciile romane Pannonia Inferior, Moesia Superior şi Dacia făcea din ea cu atât mai mult un teritoriu controlat de romani. Orice populaţii care trăiau pe acest teritoriu se găseau sub supraveghere romană din trei părţi - de la Dunărea pannonică, de la Dunărea Moesiei Superior⁸² şi de pe graniţa de vest a Daciei. Ne sunt cunoscute din izvoarele literare mai mult conflictele şi tratatele cu iazigii, care par să fi fost cea mai activă populaţie din punct de vedere politic şi militar din această regiune. Aceasta nu exclude însă că a existat în faţa graniţei de vest şi de sud-vest a provinciei Dacia şi populaţie dacică⁸³. Prezenţa ceramicii lucrate cu mâna de tradiţie Latène cu forme şi decor specifice dacice (sau daco-celtice) indică acest fapt⁸⁴.
În întreaga câmpie a Tisei dintre Pannonia şi Dacia, obiectele romane sunt foarte numeroase⁸⁵. Întreaga populaţie din acest ţinut pare să fi fost - şi cum putea să fie altfel - puternic influenţată de către romani⁸⁶. Această influenţă trebuie să fi avut aceeaşi evoluţie pe care o descrie Cassius Dio pentru germani în timpul lui Augustus, şi anume că "barbarii" s-au adaptat treptat la modul de viaţă roman, au luat parte la târguri şi la adunări paşnice, fără a fi conştienţi de aceste schimbări în modul lor de viaţă, fiindcă au adoptat noile obişnuinţe doar încet, pas cu pas⁸⁷. În această privinţă, situaţia populaţiei din câmpia din vestul Banatului nu se deosebea de cea a altor zone din faţa graniţei din Europa⁸⁸.
De ce se termina provincia organizată Dacia tocmai la graniţa descrisă mai sus? Această întrebare are mai multe răspunsuri posibile. Unul din ele ar fi că partea de câmpie din vestul Banatului nu a fost ocupată de la bun început de către Traian. Am dezbătut deja mai sus motivele acestei situaţii. O a doua explicaţie ar putea veni din condiţiile naturale specifice ale câmpiei vest-bănăţene. O fâşie pe malul de est al Tisei şi părţi din câmpie erau acoperite cu mlaştini, o situaţie care exista încă la sfârşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII⁸⁹. În sud-vestul acestei câmpii se găseau "dunele de nisip ale Deliblatei", o zonă de tip deşertic. Râurile care traversau câmpia formau în unele locuri numeroase braţe, care în unele zone - mai ales în preajma oraşului Timişoara de azi - au produs peisaje de tip deltă. La aceasta se adaugă faptul că, spre deosebire de Banatul de est, unde existau numeroase zăcăminte de fier şi cupru⁹⁰. Banatul de vest era sărac în zăcăminte. S-ar putea aşadar ca şi criteriile economice să fi jucat un rol în neocuparea vestului Banatului. La Appianus, care şi-a scris opera în sec. II p. Chr., se exprimă această concepţie economică, atunci când el accentuează că romanii "stăpânesc partea mai bună şi mai mare" a Britanniei, pe când "restul nu îi interesează, fiindcă nici măcar partea pe care o stăpânesc nu le aduce prea mare câştig" (Rhom. Hist., pr., 5). Mai departe, Appianus se referă la nivelul întregului Imperiu, atunci când vorbeşte de împăraţii romani, care"stăpânesc cea mai bună parte a pământului şi a mării"; ei au vrut, în mod prudent, să păstreze ceea ce aveau, decât să-şi extindă la nesfârşit stăpânirea peste "popoare barbare sărace lipite pământului şi care nu aduc nici un câştig". Appianus ar fi văzut el însuşi la Roma ambasadori ai unor astfel de barbari, care "se ofereau să devină supuşii Romei, pe care însă împăratul i-a respins, fiindcă nu-i erau de nici un folos" (ibidem, pr. 7). Cercetările de azi folosesc pentru astfel de zone termeni ca "ecological and demographical marginality" şi găsesc numeroase exemple de astfel de ţinuturi în Britannia de nord, Germania, Africa, Siria etc.⁹¹. Este astfel probabil că Banatul de vest a fost pentru romani un astfel de ţinut, pe care nu se merita să-l ocupe. În schimb, după cum s-a văzut, circulaţia mărfurilor peste graniţă funcţiona, exact ca în alte zone de graniţă ale Imperiului Roman.
Putem astfel trage concluzia foarte probabilă că partea de vest a Banatului s-a găsit în afara provinciei organizate. El a fost - deşi neocupat direct - controlat de către romani. Este posibil ca domeniul de competenţă al guvernatorului Daciei să fi ajuns până la Tisa; acolo începea, poate, zona de control a guvernatorului din Pannonia Inferior. Această situaţie nu a fost un caz izolat; nu mai departe de regiunea de la sud-est de Dacia (partea sud-estică a Daciei a format între anii 119-168 provincia de sine stătătoare Dacia Inferior) se găsea Muntenia, de asemenea controlată din trei părţi. În timpul lui Traian anexată - împreună cu Oltenia de est - Moesiei Inferior, Muntenia (şi o fâşie din sudul Moldovei) a fost lăsată de Hadrian în afara provinciei organizate Moesia Inferior, probabil ca o consecinţă a tratativelor cu sarmaţii roxolani din anul 118 p. Chr., pe când Oltenia de est şi colţul sud-estic al Transilvaniei au devenit provincia organizată Dacia Inferior⁹² (v. fig. 5). Astfel s-a micşorat presiunea asupra graniţei din partea roxolanilor, dar romanii nu au renunţat la controlul asupra Munteniei. Graniţa sud-estică a Daciei (o vreme a Daciei Inferior) era una din părţile (cea vestică), de unde se supraveghea câmpia Munteniei. Această graniţă militară este desigur mult mai uşor de recunoscut, fiindcă începând cu Hadrian aici exista aşa-numitul "limes Transalutanus", un val de pământ şi şanţ paralele cu Oltul, pe care au fost plasate castre auxiliare⁹³. Dinspre sud şi est supravegherea era exercitată de către castrele auxiliare şi de legiune de pe Dunărea Moesiei Inferior. Nu este exclus să fi existat aici şi un regat clientelar al geţilor⁹⁴. acesta nu este însă amintit de izvoarele literare sau epigrafice. Asemenea relaţii clientelare sunt atestate doar cu roxolanii, chiar dacă indirect⁹⁵. Şi aici romanii au preferat - chiar dacă nu din motive identice ca în cazul Banatului de vest - să nu ocupe direct un ţinut, ci să-l controleze indirect.