|
Prezenta lucrare tratează o temă care n-ar trebui, la prima vedere, să prezinte dificultăţi. Într-adevăr, există o apreciabilă literatură de specialitate care, în decursul timpului, s-a ocupat de partea sud-vestică a Daciei romane.
Istoricul cercetării va fi abordat de asemenea în acest capitol. Pentru moment să spunem doar că, în ciuda multor contribuţii valoroase ale unor specilaişti români şi străini, imaginea noastră despre sistemul defensiv roman din sud-vestul Daciei rămâne încă destul de lacunară. Această situaţie este în primul rând urmarea cercetărilor arheologice insuficiente asupra castrelor şi drumurilor romane, pilonii de bază ai oricărui sistem de graniţă din Imperiul Roman. Despre multe castre trebuie, din păcate, spus că au fost mai mult vizitate decât cercetate. Aceasta a condus la rezultatul că, deşi imaginea noastră despre instalaţiile militare romane din sud-vestul Daciei pare limpede în trăsăturile sale generale, în multe cazuri detaliile rămân încă obscure. De aici derivă la rându-le neclarităţi grave privind datările, trupele de granizoană şi traseul graniţei Imperiului în această zonă. Aceste elemente principale sunt astăzi încă obiect de dispute, care nu întotdeauna au fost duse pe baze ştiinţifice. Nu mi-am propus să dau răspunsuri definitive la toate aceste probleme ale temei. Mai degrabă aş dori să supun informaţiile existente unei analize pe cât posibil de obiectivă şi, în acelaşi timp, de prudentă.
Ca observaţie metodică aş mai anticipa, că în această lucrare am folosit pentru simplificare adesea numele de "Banat" pentru regiunea în discuţie. Este vorba de o denumire care provine din Evul Mediu şi se referă la ţinutul care se întinde între cursul inferior al Mureşului în nord, cursul inferior al Tisei în vest, Dunărea în sud şi aşa-numitul coridor al râurilor Timiş şi Cerna la est (v. harta, fig.1).
Datele geografice
Din punctul de vedere al structurii terenului există în Banat trei unităţi geografice principale: zona montană, zona premontană şi cea de câmpie. Aceasta face din Banat un ţinut destul de eterogen în perspectivă geografică şi geomorfologică. Terenul are o structură de tip amfiteatru, a cărei altitudine scade treptat de la est la vest. Zona montană se găseşte în partea estic-centrală, sud-estică şi estică şi are două mari trepte de altitudine. Zona mai înaltă, cu altitudini maxime de peste 2000 de m, cuprinde şirul vestic al Carpaţilor Meridionali, adică coastele vestice ale munţilor Godeanu, Ţarcu şi Cerna. Aceşti munţi au o structură eruptivă şi cristalină, cu excepţia Munţilor Cernei, unde prezenţa calacarelor au permis apariţia fenomenelor carstice. A doua treaptă de altitudine este a munţilor cu înălţimi maxime de până la 1500 de m şi cuprinde M-ţii Banatului (Poiana Ruscă, Semenic, Dognecei, Aninei, Almăjului şi Locvei). Tot în zona de munte a Banatului se află unele depresiuni, care au oferit încă din preistorie condiţii favorabile pentru locuirea umană. Cele mai importante depresiuni sunt acelea care formează coridorul Timiş-Cerna. Aici râul Timiş a format o vale adâncă, în care se succed bazine mai largi cu chei în rocă dură. În partea sudică a acestui coridor se desfăşoară valea Cernei. La nord de aceasta se situează depresiunile Mehadica şi Caransebeş. Cele două depresiuni sunt legate între ele de pasul Domaşnea (sau Porta Orientalis). La sud-vest de aceste depresiuni se întinde în direcţia vest depresiunea Almăjului (sau Bozovici), traversată de râul Nera. Râul formează, mai ales pe malul de sud, mai multe terase (până la 7). Depresiunea Caransebeşului este de asemenea traversată de Timiş. Aici altitudinea scade de la 540 m în Porta Orientalis până la 400 m în apropiere de oraşul Caransebeş, unde se găseşte şi anticul Tibiscum. Şi aici Timişul formează terase pe malul său drept (estic, apoi nordic). De la depresiunea Caransebeş spre est se desfăşoară valea Bistrei. Aici începea drumul de legătură între Banat şi depresiunea Haţegului, un drum care a devenit apoi şi porţiune din drumul roman imperial de la Tibiscum la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Aici altitudinea este de 600 m. Mai departe spre nord, coridorul Timiş-Cerna devine tot mai larg şi debuşează în câmpia înaltă a Lugojului, care este traversată de cursul superior al râului Bega.
Două mari râuri sunt de o importanţă deosebită pentru Banat, Mureşul şi Dunărea. Cele două fluvii mărginesc Banatul la nord, respectiv la sud. Fiindcă curg amândouă pe axa est-vest (deşi în sensuri opuse), ele au constituit de foarte timpuriu căi importante de acces şi ieşire ale Banatului. Sectorul bănăţean al Dunării are o lungime de cca. 230 km de la vărsarea Tisei până la cea a Cernei. Cam jumătate din această lungime, Dunărea o parcurge prin zona montană a ţinutului, acolo unde fluviul desparte M-ţii Banatului de Carpaţii transdanubieni. Aici Dunărea formează un defileu care se află situat la o adâncime de 300-400 de m în masivul muntos. De-a lungul acestui sector mici bazine deluroase (Moldova Veche, Liubcova, Sviniţa, Dubova, Orşova) alternează cu chei înguste (Pescari-Alibeg, Berzasca-Greben, Cazanele Mari şi Cazanele Mici).
Cursul inferior al Mureşului mărgineşte Banatul spre nord. În partea estică a acestui curs se află un relief mai înalt, care constă din masivul Poiana Ruscă şi dealurile Lipovei la sud de râu şi Munţii Zărandului la nord de acesta. Partea de vest, finală, a Mureşului inferior formează numeroase meandre şi terase până la vărsarea în Tisa. De-a lungul Mureşului şi pe râu se desfăşura, atât înainte de epoca romană cât şi în timpul acesteia, o circulaţie intensă.
Zona premontană se află de la zona montană spre vest până la o linie care uneşte localităţile Vinga, Lugoj, Gătaia, Jamu Mare şi Vršac. Altitudinea acestei zone oscilează între 400 m în partea sa estică şi 200 m în partea vestică. Pantele descresc lin, văile sunt largi şi adânci, cu terase. Zona premontană cuprinde mai multe unităţi geografice care sunt următoarele (de la nord spre sud): Dealurile Lipovei (sau Podişul Lipovei), Surducului, Pogăniş, Sacoş-Zăgujeni, Oraviţei şi Bozovici.
Câmpia este situată la vest de zona premontană şi prezintă aceeaşi înclinaţie de la est spre vest. Altitudinea scade aici de la cca. 100 m la cca. 80 m în apropierea Tisei. Zona are două unităţi geografice, şi anume câmpia înaltă şi cea joasă. Câmpia înaltă apare ca o trecere de la de la zona premontană la cea joasă. Ea constă din câmpiile Vingăi, Făgetului, Lugojului, Gătaia, Şipotului, Caraşului şi din partea estică a Câmpiei Moraviţei. Câmpia joasă din vestul extrem al Banatului are şi ea câteva subîmpărţiri: câmpiile Torontalului, Timişului, vestul câmpiei Moraviţei, Dunele de nisip ale Deliblatei şi malul jos de est al Tisei. Aici se mai găsesc urmele unor foste văi nu prea adânci, care au fost formate de râurile care aici curg încet şi au modelat un peisaj de tip deltă. Pe malul de est al Tisei şi în unele părţi ale câmpiei joase existau adevărate mlaştini. Toate aceste văi şi mlaştini au fost regularizate şi desecate începând cu sec. XVIII. Această zonă a constituit şi din punct de vedere al organizării militare romane un ţinut aparte, cu caracteristicle sale, ceea ce va fi conturat şi în prezenta lucrare.
Reţeaua hidrografică constă din râuri care, datorită inclinării reliefului, curg spre vest sau sud-vest, cu excepţia Timişului superior (spre nord), a Cernei (spre sud) şi a Dunării (spre est). Râurile principale în afară de Mureş şi de Dunăre sunt (înşirate de la nord la sud) Bega, Timişul, Bârzava (un afluent al Timişului), Moraviţa şi Caraşul.
Clima Banatului poate fi caracterizată ca una temperat-continentală. Aici se fac simţite de asemenea influenţe ale climei mediteraneene dinspre Marea Adriatică. Iarna prezintă adesea perioade calde. Primăvara este în general timpurie. Precipitaţiile cad în cantităţi relativ mari în comparaţie cu clima continentală obişnuită.
Istoricul cercetărilor
Antichităţile romane din Banat au trezit relativ timpuriu interesul unor călători autohtoni ÅŸi străini, cercetători ai antichităţii sau simpli amatori de antichităţi. Luigi Ferdinando Marsigli (1658-1730), un italian în serviciul imperial austriac, a întreprins la sfârÅŸitul sec. XVII o călătorie la Dunărea mijlocie ÅŸi de jos ÅŸi a descris, între altele, monumentele antice pe care le-a văzut într-o operă monumentală: Danubius pannonico-mysicus observationibus geographicis, astronomicis, physicis perlustratus ab Aloysio Ferd. Com. Marsili, I-II, Hagae-Amstelodami 1726 (aceste prime două volume se referă la teritoriul tratat aici). Deosebit de valoros pentru noi este faptul că Marsigli nu a descris, după obiceiul epocii, doar inscripÅ£ii, opere de artă sau monede, ci a vizitat ÅŸi ruinele unor castre romane ÅŸi fortificaÅ£ii romane târzii, printre care Mehadia – Praetorium? ÅŸi Jupa-Tibiscum. Este de remarcat că în acea vreme multe ziduri, mai alese cele ale construcÅ£iilor romane târzii, stăteau încă în picioare. Este evident că Marsigli a fost la faÅ£a locului, fiindcă descrierile ÅŸi desenele sale sunt în cele mai multe cazuri corecte ÅŸi corespund în multe privinÅ£e rezultatelor cercetării actuale.
În Banat au început sub administraţia austriacă (din 1716) săpături, care s-au concentrat desigur la siturile bogate în descoperiri ca Băile Herculane (Ad Mediam ?), unde guvernatorul provinciei bănăţene A. Hamilton a făcut săpături în 1734-1735. Descoperirile au fost publicate de Pascalis Caryophilus (Pascale Garofalo) în două cărţi: De Thermis Herculanis nuper in Dacia detectis. Dissertatio epistolaris, Viena, 1737 şi De antiquis marmoribus opusculum, cui accedunt dissertationis IV numini maiestatique Caroli VI magni augusti dicatum, Viena, 1738.
Între septembrie 1774 şi februarie 1777 s-a aflat în Banat Francesco Griselini (1717-1783). Eruditul italian, de asemenea în serviciul austriac, a publicat rezultatele observaţiilor sale într-o carte apărută aproape simultan în două versiuni, una apărută la Milano în anul 1780 în limba italiană şi o alta în 1779 şi 1780 la Viena, în limba germană. Ultima variantă amintită poartă titlul Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des temeswarer Banats in Briefen an Standespersonen und Gelehrte. Cele două versiuni se deosebesc în unele privinţe, eu ghidându-mă după ediţia în limba germană (care a fost tradusă în 1984 şi în limba română)1. În prima scrisoare a primei părţi ("Istoria politică a Banatului Timişoarei. Moravurile...", etc.), Griselini a schiţat o istorie a provinciei, începând cu epoca romană şi până la 1456. Scrisoarea reflectă cunoştinţele vremii, pe care Griselini se sprijină, ca şi obiceiul de a adapta citate din autori antici, rupte din context, unui subiect restrâns. Mult mai importantă pentru noi este însă scrisoarea a 9-a şi ultima a acestei prime părţi despre rămăşiţele antichităţilor romane şi barbare din Banatul timişan. Pe lângă textele a 26 de inscripţii întregi sau fragmentare ( din care unele fuseseră deja consemnate de Garofalo sau de Marsigli), Griselini a descris şi desenat monede romane, statui, ruinele podului lui Apollodor de la Drobeta, minele romane din M-ţii Banatului, valurile de pământ din Câmpia Bănăţeană etc.
Această primă etapă a cercetării antichităţii în Banat a luat sfârşit cu activitatea preotului ortodox Nicolae Stoica de Haţeg, care la începutul sec. XIX a descris unele noi decoperiri de epocă romană în Cronica Banatului. În perioada următoare, până la sfârşitul sec. XIX, s-au remarcat epigrafişti ca Floris (Florian) Rómer si Károly Torma care au prelucrat inscripţii vechi şi noi din Banat.
O nouă etapă în cercetarea arheologică din Banat a început odată cu activitatea excepţională a lui Felix (Bodog) Milleker (1858-1942), curator al Muzeului din Vârşeţ (Vršac, Serbia). El a scris o monografie a oraşului natal: Geschichte der königlichen Freistadt Werschetz, (cu versiuni şi în limbile sârbă şi maghiară), Budapesta, 1886, unde a prezentat, între altele, practic toate informaţiile despre descoperirile de epocă romană din acest oraş şi împrejurimi. Opera sa principală a fost un repertoriu mare al antichităţilor din Banat din toate epocile: Délmagyarórszag régiségleletei a honfoglolás előtti időkből (Antichităţile Ungariei de Sud din vremea de dinainte de aşezarea maghiarilor, unde prin Ungaria de Sud se înţelegea Banatul2), vol. I, Timişoara 1897, vol. II, Timişoara 1899, vol. III, Timişoara 1905, apărute ca numere din revista de specialitate timişoreană Tőrténelmi és Régeszeti Értesitő. Milleker a întreprins el însuşi o serie de periegheze şi săpături, din care unele în situri romane ca Vărădia/Arcidava?, Vârşeţ ş. a. Lucrările lui Milleker conţin informaţii preţioase şi pentru arheologul de astăzi. Şi alţi istorici ai antichităţii şi arheologi timişoreni, membri ai "Societăţii pentru istoria şi arheologia Ungariei de Sud", înfinţată în 1872 la Timişoara, s-au ocupat cu cercetarea arheologică a Banatului, mai ales cu periegheze şi colecţionarea de antichităţi din regiune şi mai puţin cu săpături sistematice în situri de epocă romană. Ei au publicat însă şi descoperirile arheologice şi numismatice romane şi le-au făcut astfel accesibile circuitului ştiinţific internaţional.
La începutul sec. XX, generalul (r) Nicolae Cena a săpat pentru prima oară în castrul din satul său natal Mehadia şi a publicat o parte a descoperirilor la Viena, în Anzeiger der philosophischen-historischen Klasse der kaiserlichen Akademie der Wissenschaften din anul 1911.
Primele săpături sistematice la Jupa (Tibiscum) au început după primul răboi mondial, în 1923-1924, sub conducerea profesorului clujean G. G. Mateescu, care însă nu a mai trăit să şi publice rezultatele. În perioada interbelică, siturile romane din Banat nu prea au fost cercetate. Totuşi trebuie evidenţiate perieghezele şi publicaţiile lui C. Daicoviciu şi I. Miloia (v. lista bibliografică, sub aceste nume). O excepţie o constituie săpăturile din 1932 ale profesorului bucureştean Gr. Florescu de la Vărădia. Rezultatele acestei unice campanii de săpături, făcută cu metodele şi concepţiile acelei vremi, au fost publicate doi ani mai târziu3.
Între anii 1942-1943 s-au iniţiat săpături sistematice în castrul şi vicus-ul militar de la Mehadia de către profesorii clujeni M. Macrea şi I. I. Russu, săpături continuate în anii 1946-1948. Doar o parte din a rezultatelor a fost publicată după multă vreme de la moartea lui M. Macrea (1967) de către N.Gudea şi I. Moţu4.
După al doilea război mondial a urmat o perioadă de reorganizare a cercetării arheologice şi de istorie antică din Banat. Muzeul Banatului din Timişoara s-a mutat în castelul Huniade, unde se găseşte şi astăzi. Nu a existat, din păcate, nici de acum încolo o secţie de istorie antică şi arheologie la Universitatea din Timişoara, ceea ce a fost una din cauzele modestelor dimensiuni ale cercetării respective din regiune. Directorul de atunci al Muzeului Banatului, M. Moga, a început în anul 1964 săpături sistematice şi continuate la Jupa (Tibiscum), ale căror rezultate au fost publicate de el doar sumar (v. "Lista Bibliografică" sub Moga, M.). În aceeaşi vreme s-au efectuat săpături în castrul de legiune de la Berzovia (Berzobis), care, din cauza suprapunerii satului actual peste castru, au trebuit să rămână foarte restrânse ca suprafaţă. Săpăturile au fost efectuate pe rând de către D. Protase, M. Moga, Fl. Medeleţ şi R. Petrovszky. (v. "Bibliografia").
ÃŽn anii ’70 ai sec. XX au apărut noi reviste de specialitate ale muzeelor bănăţene: Banatica la ReÅŸiÅ£a din 1971, Tibiscus la TimiÅŸoara din 1970 (începând cu anul 1981 din nou sub denumirea din perioada interbelică Analele Banatului, serie nouă) ÅŸi Studii ÅŸi Comunicări de Istorie la CaransebeÅŸ (din 1979; începând cu anul 1986 se numeÅŸte Tibiscum). A fost iniÅ£iată o serie de săpături în castre romane: Surducul Mare (Centum Putea?) de către D. Protase; Pojejena ÅŸi Teregova (Ad Pannonios?) de către N. Gudea (v. "Lista bibliografică"). Au fost însă doar săpături de scurtă durată (cel mult 2-3 campanii), care nu au putut furniza decât informaÅ£ii limitate. Acum a fost totuÅŸi începutul unor cercetări de mai mare anvergură, care au fost efectuate în deceniile următoare în două castre ÅŸi care ÅŸi astăzi sunt în curs: la Jupa (Tibiscum) ÅŸi Vărădia (Arcidava?).
Săpăturile sistematice din marele castru auxiliar de la Tibiscum au fost iniţiate, după cum s-a amintit mai sus, de către M. Moga în anul 1964. Directorul Muzeului Banatului a condus lucrările până în 1975. O parte a rezultatelor, mai ales inscripţiile, istoricul trupelor etc. au fost publicate de M. Moga în colaborare cu I. I. Russu, mai apoi şi cu D. Benea (v. "Lista bibliografică"). Din 1976 conducerea lucrărilor a fost încredinţată arheologului caransebeşan R. Petrovszky (în prezent la Historisches Museum der Pfalz, Speyer, Germania); coordonarea săpăturilor în castru i-a revenit Doinei Benea după stabilirea în Germania a lui R. Petrovszky. Rezultatele acestor etape au fost publicate în numeroase articole şi o monografie ("Lista bibliografică", sub Petrovszky, R. şi Benea, D.). Datorită acestora cunoaştem fazele succesive ale fortificaţiei romane de la Tibiscum şi trupele de garnizoană, ceea ce a făcut din acest castru unul din cele mai cunoscute din Dacia sud-vestică. Săpăturile de la Tibiscum continuă şi în prezent.
La sfârÅŸitul anilor 1980 a fost începută cercetarea sistematică a celei mai timpurii fortificaÅ£ii romane de la Vărădia de către E. Iaroslavschi ÅŸi O. Bozu. S-a constatat că fortificaÅ£ia de lemn ÅŸi pământ de pe dealul "Chilii" a funcÅ£ionat doar o perioadă relativ scurtă în timpul sau imediat după războaiele lui Traian cu dacii5, după care a fost înlocuită de castrul – iniÅ£ial tot de lemn ÅŸi pământ, apoi cu incintă din piatră – de la Vărădia-"Pustă", situat la poalele dealului numit. Rezultatele săpăturilor de pe dealul "Chilii" vor fi curând publicate monografic, pe când cercetarea sistematică a castrului de piatră (săpături O. Bozu, E. Nemeth) este încă la început.
În ultimii ani a fost reluată cercetarea sistematică a castrului de legiune de la Berzobis de către o echipă compusă dinregretatul Fl.Medeleţ (responsabil de şantier), O. Bozu şi Al. Flutur. Rezultatele parţiale au fost communicate sau făcute publice succint în rapoarte de săpătură. De asemenea, din anul 2001 au fost reluate săpăturile în castrele romane de la Teregova (I. Piso, F. Marcu, A. Ardeţ, L. C. Ardeţ) şi Mehadia (colectiv condus de D. Benea).
Pe lângă săpăturile arheologice în siturile romane din Banat şi în legătură cu ele au apărut şi contribuţiile de istorie antică privind această zonă în epoca romană. Problemele fundamentale tratate de aceste lucrări au fost desigur întinderea ţinutului ocupat de romani, traseul graniţei romane în sud-vestul Daciei şi locuitorii acestui ţinut în epoca romană. O primă etapă importantă în această privinţă a fost în perioada interbelică, când istorici de seamă ai antichităţii s-au ocupat de aceste teme. De remarcat sunt mai ales C. Daicoviciu6, A. Alföldi7 sau C. Patsch8. Dezbaterea istorică, deşi interesantă, avea în acea vreme prea puţine puncte de sprijin pentru a ajunge la un rezultat acceptabil şi a fost, pe de altă parte, parţial destul de afectată de contextul politic al celui de-al doilea război mondial şi de problemele de atunci în relaţiile româno-maghiare. C. Daicoviciu şi C. Patsch sprijineau opinia că întregul Banat până la râul Tisa a fost parte a provinciei dacice, pe când A. Alföldi spunea că partea de vest a Banatului (cea mai mare parte a câmpiei) ar fi rămas în afara provinciei.
Abia odată cu începutul anilor 1960 acestor probleme li s-au dedicat noi studii. Astfel, D. Protase a publicat o contribuţie cuprinzătoare asupra acestui ţinut în vremea lui Traian şi la începutul domniei lui Hadrian9, în care s-a pronunţat pentru ideea părăsirii castrelor auxiliare şi a celui de legiune de pe drumul Lederata-Tibiscum de către Hadrian, simultan cu transferarea legiunii a IV-a Flavia în Moesia Superior.
ÃŽn aceeaÅŸi perioadă au apărut lucrări generale ca cea a lui D. Tudor10 ÅŸi Tabula Imperii Romani, a cărei parte L34 (Budapest 1968) a cuprins ÅŸi regiunea în discuÅ£ie. Este vorba de lucrări de sinteză, care prezentau cunoÅŸtinÅ£ele de atunci cu metode cartografice ÅŸi topografice. PărÅ£i relativ reduse din marile sinteze ale anilor ’60 au tratat ÅŸi zona sud-vestică a Daciei romane11.
În anii 1970 au fost publicate două lucrări de epigrafie, care au cuprins toate inscripţiile romane din Banat cunoscute atunci şi care rămân până astăzi instrumente de lucru indispensabile, şi anume catalogul inscripţiilor din Muzeul Banatului din Timişoara12 şi volumul din corpus-ul de inscripţii romane ale Daciei (IDR) pentru partea sud-vestică a provinciei . În anul 1977 a apărut un articol cuprinzător şi sintetic al lui N. Gudea despre graniţele provinciei Dacia . Metodele de bază şi teoriile acestui studiu au fost reluate de N. Gudea mai târziu de mai multe ori , unde a desenat graniţele provinciei în sud-vestul ei pe Mureş şi pe Tisa.
O încercare de sinteză a fost ÅŸi volumul 2 al cărÅ£ii lui L. Mărghitan despre Banatul în lumina arheologiei , o contribuÅ£ie care a tratat – din păcate nu întotdeauna reuÅŸit – epoca romană ÅŸi post-romană în Banat.
Un studiu sintetic cu multe ipoteze originale – deÅŸi nu întotdeauna întemeiate - despre armata romană din Banat au publicat în 1979 O. RăuÅ£ und O. Bozu .
ÃŽn anii 1980 au fost publicate mai multe cărÅ£i ÅŸi articole despre istoria trupelor romane din această parte a provinciei. D. Benea ÅŸi-a publicat teza de doctorat despre cele două legiuni ale Moesiei Superior – legio VII Claudia ÅŸi legio IIII Flavia felix – care au jucat un rol important ÅŸi pentru această parte a Daciei . AceeaÅŸi autoare a publicat studii despre unităţile militare de la Tibiscum, unde conduce în prezent săpăturile . N. Gudea ÅŸi I. MoÅ£u au publicat în 1983 un articol despre Banat în epoca romană , care a prezentat principalele luări de poziÅ£ie privind apartenenÅ£a Banatului la provincia Dacia, de asemenea observaÅ£ii privind acest Å£inut în alte epoci preistorice ÅŸi istorice. Autorii s-au pronunÅ£at pentru apartenenÅ£a întregului Banat la provincia dacică, ÅŸi anume pe întreaga perioadă de existenţă a acesteia.
Anii 1990 au adus o mulţime de sinteze de istorie antică, care fie anume, fie doar periferic, privesc regiunea discutată aici. Profesorul clujean I. Piso a publicat în 1993 lucrarea despre demnitarii senatoriali ai Daciei . În capitolele depre istoria generală a provinciei (provinciilor) dacice s-a ocupat şi de sud-vestul Daciei, pronunţându-se pentru apartenenţa întregului Banat până la Tisa la provincia Dacia .
Cele mai noi contribuÅ£ii generale le-au avut D. Benea, care a tratat sud-vestul Daciei în epoca lui Traian ÅŸi în sec. III-IV , M. Ðordević , care a sintetizat datele despre sudul Banatului (= partea din Serbia a acestuia), N. Gudea si E. Nemeth .
Cercetările ultimilor ani au încercat să arunce ceva mai multă lumină asupra imaginii armatei romane în sud-vestul Banatului. Trebuie să accentuez însă că, deşi foarte utile, acestea sunt departe de a fi suficiente pentru o cunoaştere mulţumitoare a acestui cerc de probleme. De aceea lucrarea de faţă va conţine obligatoriu multe idei ipotetice. Pornind de la datele aflate la dispoziţie, voi încerca să trag cele mai probabile concluzii. Prezenta lucrare trebuie în mod firesc să combine metodele şi datele istorice şi cele arheologice, fără a aduce prea mult în prim-plan aspectele tehnice ale cercetării arheologice. Ea este de asemenea marcată de stadiul actual al cercetării temei în ambele discipline enunţate ale ştiinţelor antichităţii. Pe de altă parte, trebuie observat că cercetarea istoriei antice şi cea arheologică pe plan internaţional a abordat teme dacă nu identice, atunci câteodată asemănătoare. Astfel, astăzi pot fi găsite analogii preţioase prin comparaţii cu situaţii din alte părţi ale Imperiului Roman, o metodă care este indispensabilă unei cercetări moderne a istoriei provinciale romane.
Note:
1 Fr. Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, prefaţă, traducere şi note de C. Feneşan, Ed. Facla, Timişoara, 1984.
2 V. F. Medeleţ, N. Toma, Muzeul Banatului. File de cronică, I, 1872-1918, Timişoara, 1997, 15.
3 ÃŽn Istros, I, 1934, 60-72.
4 N. Gudea, I. Moţu, Praetorium. Castrul şi aşezarea romană de la Mehadia, Bucureşti, 1993.
5 Informaţie amabilă E. Iaroslavschi şi O. Bozu.
6 De ex. Banatul ÅŸi iazigii, in Apulum, I, 1939-1942, S. 98-109.
7 De ex.. Die Roxolanen in der Walachei, Vortrag gehalten am 6. Internationalen Kongreß für Archäologie, Berlin, 1939; Daci e Romani in Transsilvania, Budapest, 1940.
8 De ex. Der Kampf um den Donauraum unter Domitian und Trajan, Wien-Leipzig, 1937.
9 D. Protase, Legiunea a IIII-a Flavia la nordul Dunării şi apartenenţa Banatului şi Olteniei de vest la provincia Dacia, în ActaMN, IV, 1967, 47-72.
10 D. Tudor, Oraşe, tîrguri şi sate din Dacia romană, Bucureşti, 1968.
11 Istoria României, I, Bucureşti, 1960; M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969.
12 M. Moga, I. I. Russu, Lapidariul Muzeului Banatului. Monumente epigrafice romane, TimiÅŸoara, 1974.
13 Inscripţiile Daciei romane, III/1, Bucureşti, 1977.
14 N. Gudea, Limesul Daciei romane de la Traianus la Aurelianus, în ActaMP, I, 1977, 97-113.
15 Idem, The Defensive System of Roman Dacia, in Britannia, 10, 1979, 63-87; idem, Der dakische Limes. Materialien zu seiner Geschichte, în JRGZM, 44, 1997 (extras).
16 L. Mărghitan, Banatul în lumina arheologiei, Vol. 2, Timişoara, 1980.
17 O. Răuţ. O. Bozu, Armata romană în Banat, în Studii şi comunicări. Istorie (Caransebeş), 1979, 195-218.
18 D. Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei. Legiunea a VII-a Claudia şi legiunea a IIII-a Flavia, Cluj-Napoca, 1983.
19 Eadem, Numerus Palmyrenorum Tibiscensium. Contribuţii la istoria trupelor de palmyreni din Dacia, în Apulum, XVIII, 1980, 131-140; eadem, Numerus Maurorum Tibiscensium. Contribuţii la istoria trupelor de mauri din Dacia, în Banatica, VIII, 1985, 139-154; eadem, Die cohors I Vindelicorum ? c.R. p.f. in Dakien, în Römische Geschichte, Altertumskunde und Epigraphik. Festschrift für Artur Betz zur Vollendung seines 80. Lebensjahres (Ed. E. Weber şi G. Dobesch), Wien, 1985, 47-58.
20 N. Gudea, I. Moţu, Observaţii în legătură cu istoria Banatului în epoca romană, în Banatica, VII, 1983, 151-202.
21 I. Piso, Fasti provinciae Daciae. I. Die senatorischen Amtsträger, Antiquitas Reihe I, Bonn, 1993.
22 Ibidem, 6 cu nota 32.
23 D. Benea, Banatul în timpul lui Traian, în AnBan, III, 1994, 309-321 şi eadem, Dacia sud-vestică în secolele III-IV, I, Timişoara, 1996; II, Timişoara, 1999.
24 M. Ðordević, Contributions to the Study of the Roman Limes in South Banat, în Roman Limes on the Middle and Lower Danube (Ed. P. Petrović), Belgrad, 1996, 125-133; eadem, Archaeological Sites of the Roman Period in Yugoslav Banat, în Studii de istorie a Banatului, XVII-XVIII (1993-1994), 1996, 23-43.
25 N. Gudea, Der dakische Limes. Materialien zu seiner Geschichte, în JRGZM, 44, 1997 (Sonderdruck).
26 E. Nemeth, Die südwestliche Grenze der römischen Provinz Dakien. Allgemeine Bemerkungen, în AnBan, VII-VIII, (1999-2000), 2000, 387-392; idem, Graniţa de sud-vest a Daciei romane. Probleme actuale, în Studii de istorie antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Cluj-Napoca, 2001, 411 sqq.
|
