Drumul unui obiect, de la săpătură până în vitrină
Între momentul în care un obiect este scos din pământ și momentul în care ajunge într-o vitrină trec, de regulă, mai multe luni și uneori câțiva ani. Etapa dintre cele două se vede cel mai puțin, deși de ea depinde dacă piesa mai poate fi expusă. Merită descris parcursul, pe scurt, așa cum se desfășoară într-un laborator de restaurare.
Prima decizie se ia pe șantier
Scoaterea unui obiect din mediul în care a stat secole și contactul cu un mediu nou reprezintă etapa critică a existenței lui. De aceea, măsurile de conservare preventivă încep încă de pe șantierul arheologic, prin ambalare corectă, control al umidității și transport separat pentru materialele fragile.
Materialele rezultate din săpături sunt de natură anorganică și organică, majoritatea fiind artefacte ceramice și metalice. Fiecare categorie are alt regim, iar amestecarea lor în același ambalaj produce degradări care nu mai pot fi corectate ulterior.
Diagnosticul înaintea oricărei intervenții
Intervențiile de conservare și restaurare presupun o metodologie specifică, în care investigațiile fizico-chimice stabilesc diagnosticul, iar tratamentul se alege abia după aceea. Ordinea este esențială: un tratament corect aplicat unui diagnostic greșit produce pagube ireversibile.
Documentația științifică rezultată din aceste investigații nu rămâne un act intern. Ea constituie o bază de date pentru cercetarea interdisciplinară a patrimoniului și stă, în multe cazuri, la baza cercetării de istorie, arheologie sau artă.
Practic, dosarul unui obiect conține starea în care a fost primit, analizele, tratamentele aplicate, substanțele folosite și fotografiile din fiecare etapă. Peste douăzeci de ani, acest dosar este singurul care poate explica de ce o piesă arată într-un fel și nu în altul, iar fără el orice reintervenție pornește de la zero.
Sectoarele laboratorului
Laboratorul Zonal de Restaurare și Conservare din cadrul muzeului a fost constituit în anul 1975 și a funcționat de la început cu sectoare specializate pe categorii de material. Structura pe sectoare, personalul și beneficiarii sunt prezentate în pagina laboratorului zonal de restaurare și conservare.
- Metale, ceramică, sticlă și porțelan, sectoarele cu cel mai mare volum de piese arheologice.
- Carte veche, hârtie, pictură și textile, unde intervenția depinde de suportul organic.
- Piatră și lemn-mobilier, cu proceduri apropiate de cele din restaurarea de arhitectură.
Ceramica, cazul cel mai frecvent
Din cauza vechimii, obiectele arheologice sunt puternic deteriorate, iar multe dintre ele ajung în laborator în stare de degradare avansată. Ceramica se reconstituie din fragmente, iar completările se execută astfel încât să fie vizibile la o privire atentă și distinse de original.
Regula aceasta pare tehnică, dar are consecințe pentru cercetare: un vas completat fără marcaj devine, peste douăzeci de ani, o sursă falsă pentru cine îl studiază fără dosarul de restaurare. Principiile aplicate sunt descrise în secțiunea despre restaurarea ceramicii.
Hârtia și lemnul, două regimuri diferite
Restauratorii de carte veche se ocupă de cărți, manuscrise, incunabule, tipărituri, documente, stampe, afișe, atlase, planuri și ziare, adică de un patrimoniu care se degradează lent și continuu, prin aciditate și lumină. Un exercițiu de comparație util este descris în pagina despre restaurarea cărții vechi, unde meseria este asemănată cu practica medicală.
La lemn, problema este alta. Piesele de mobilier ajung cu elemente rupte, cu suprafețe murdare care acoperă intarsiile sau foița de aur, cu lacul matizat și crăpat. Multe dintre aceste degradări pot fi eliminate de un ebenist bun, însă restauratorul se distinge prin cercetarea piesei, prin stabilirea diagnosticului și prin studiul lacurilor și baițurilor originale.
Ce înseamnă o intervenție reversibilă
Principiul de bază al restaurării moderne este că orice adaos trebuie să poată fi îndepărtat fără a afecta originalul. Adezivii, chiturile și consolidanții se aleg în funcție de acest criteriu, nu de rezistența maximă. Un obiect consolidat cu un material ireversibil este, practic, închis pentru orice tratament viitor.
De aici vine și prudența în privința curățărilor. Suprafața murdară poate păstra urme de folosință, pigment sau depunere care documentează utilizarea obiectului, iar o curățare completă le elimină definitiv.
Ultima etapă, cea mai puțin spectaculoasă, este conservarea în expunere. Un obiect restaurat impecabil se degradează din nou dacă vitrina are lumină directă, variații de umiditate sau materiale de tapițare care emit acizi. Pentru piesele sensibile, durata expunerii se limitează, iar rotația cu depozitul este singura soluție care le păstrează pe termen lung.
Ce rămâne de făcut
În cei aproape cincizeci de ani de la înființare, specialiștii laboratorului au restaurat și conservat zeci de mii de obiecte din patrimoniul cultural național, din toate epocile și din toate categoriile tipologice, multe dintre acestea clasate la categoria Tezaur. Beneficiarii au fost muzee, biserici, alte instituții și persoane private din Timișoara, din Banat și Crișana, dar și din restul țării. Numeroase valori patrimoniale ale zonei se află însă în stare de degradare, iar formarea unei noi generații de restauratori, investigatori și conservatori rămâne condiția fără de care restul discuției nu are obiect.