Timișoara la 1900, văzută prin colecția de fotografii a muzeului

Fotografia de epocă are un avantaj pe care memorialistica nu îl are: înregistrează și ceea ce autorul nu intenționa să arate. Colecția de fotografii a muzeului acoperă intervalul de la primele daghereotipuri până în perioada Primului Război Mondial și permite o reconstituire vizuală a orașului într-un moment în care acesta își schimba complet forma.

De la dagherotip la negativul pe sticlă

La 7 ianuarie 1839 invenția lui Daguerre a fost făcută publică, iar tehnica s-a răspândit rapid în orașele din centrul Europei. Colecția muzeului păstrează un dagherotip datat 1847 și un aparat de fotografiat fabricat în Franța în 1867, două piese care marchează începutul practicii fotografice locale.

Trecerea la negativul pe sticlă a schimbat economia meseriei. Imaginea putea fi multiplicată, deci fotografia a devenit un produs comercial, iar atelierele au început să lucreze pentru o clientelă urbană largă, nu doar pentru elită.

Atelierele fotografice ale orașului

Numele atelierelor apar pe reversul pieselor și permit atribuirea imaginilor: Jozsef Brand, Fridolin Hess, al cărui atelier se afla în apropierea Castelului Huniade, Klapok Alajos, atelierul Hungaria, Erwin Krager din Lugoj. Pentru cercetarea locală, aceste nume funcționează ca o hartă a serviciilor urbane de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Un exemplu util este fotografia zborului lui Aurel Vlaicu, realizată de atelierul Krager după 1911, ale cărei însemnări de pe revers sunt la fel de informative ca imaginea propriu-zisă.

Colecția păstrează și piese care ies din tiparul comercial, precum o fotografie după negativ pe sticlă cu intervenție de culoare cu anilină, adică o colorare manuală aplicată peste imaginea monocromă. Astfel de intervenții arată cererea publicului pentru portrete colorate cu mult înainte de apariția filmului color și explică de ce atelierele își permiteau să angajeze retușori.

Orașul care își demolează fortificațiile

Câteva dintre cele mai valoroase imagini documentează defortificarea Timișoarei, surprinsă de atelierul Hungaria. Demolarea zidurilor a eliberat terenul pe care s-au construit cartierele și bulevardele care dau și astăzi structura centrului.

Fotografia panoramică a Sinagogii din Fabric, compusă din două cadre alipite, aparține aceleiași etape. Procedeul era o soluție tehnică la limita aparatului, folosită atunci când clădirea nu încăpea într-o singură placă, iar rezultatul documentează astăzi un raport între edificiu și strada din jur care nu mai există.

Alături de acestea, colecția păstrează fațada Gării din Iosefin după 1910, gara din Josefstadt la sfârșitul secolului al XIX-lea, actuala stradă Lucian Blaga după 1900 și clădiri din Piața Sfântu Gheorghe. Sunt fotografii de arhitectură, făcute însă în scop comercial, ceea ce explică unghiurile frontale și absența oamenilor din cadru.

Interioare, ateliere și viață instituțională

O a doua categorie documentează interioarele: laboratorul de fizică al Liceului Piarist, fotografiat de Jozsef Brand, interiorul Teatrului Franz Jozsef după 1890, locuința parohului Brand în jurul anului 1890, un atelier de orgi din oraș și un clopot turnat în atelierul Novotny.

Aceste imagini sunt sursa cea mai directă pentru istoria meseriilor urbane. Un atelier de orgi și o turnătorie de clopote presupun o piață locală capabilă să susțină comenzi de acest tip, ceea ce spune despre economia orașului mai mult decât cifrele de recensământ.

Aceeași categorie include și fotografia unei simulări a Pompierilor Voluntari din Timișoara, făcută după 1890 în atelierul Klapok Alajos. Exercițiul public al unei formațiuni de voluntari, fotografiat și difuzat, indică un oraș în care asociațiile civice erau destul de puternice pentru a-și comanda propria reprezentare vizuală.

Trei piese de referință din colecție

• Dagherotipul din 1847, cea mai veche piesă fotografică a colecției.
• Fotografia panoramică compusă din două cadre a Sinagogii din Fabric, de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
• Albumul tipărit cu fotografii dedicate stațiunii Băile Herculane, tot de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Ce documentează albumele de stațiune

Albumul dedicat stațiunii Băile Herculane aparține unui gen aparte, fotografia de promovare turistică, apărut în aceeași perioadă cu marile investiții în stațiunile balneare ale monarhiei. Imaginile arată promenade, hoteluri și pavilioane, adică exact infrastructura socială care făcea din stațiune un oraș sezonier.

Pentru istoria economică regională, aceste albume sunt documente de investiție. Ele au fost tipărite pentru a atrage o clientelă, iar ceea ce aleg să arate indică ce anume era considerat atunci un argument de prestigiu. Piesele monetare și medalistice din aceeași perioadă, păstrate în colecția numismatică a muzeului, completează imaginea cu partea ei financiară.

Ce poate și ce nu poate spune o fotografie

Fotografiile de epocă documentează fidel forma clădirilor și aproape deloc viața din ele, pentru că timpii lungi de expunere eliminau mișcarea din cadru. Un oraș care apare gol în fotografii era, în realitate, plin. Colecția completă, cu descrierea pieselor și a tehnicilor, poate fi parcursă în pagina colecției de fotografii, iar contextul instituțional în care aceste piese au intrat în patrimoniu este descris în istoricul muzeului. Citită cu această rezervă, fotografia rămâne cea mai exactă sursă vizuală pentru orașul de acum o sută douăzeci de ani.