-

-

În expoziţia permanentă a Muzeului Castelul Corvinilor din Hunedoara este expus un vas bitronconic restaurat al cărui loc de provenienţă este Grădina Castelului, informaţiile privind contextul descoperirii fiind extrem de sumare.

În partea de sud-vest a fortificaţiei de pământ de pe Dealul Sânpetru (pe terasa de la baza dealului), a fost construit un turn de apă (Staţia de Filtrare Sânpetru). În primăvara anului 2009, cu ocazia instalării unei conducte de coborâre a apei au fost efectuate cercetări arheologice de salvare în urma cărora, la adâncimea de 0,40-0,43 m au fost descoperite două fragmente ceramice aparţinând unei căni cu două toarte care, după formă şi ornament, este un import în arealul culturii Wietenberg.

Tot în cursul anului 2009, în cadrul unor lucrări de canalizare fără autorizaţie de descărcare de sarcină arheologică efectuate pe strada Toamnei, în pământul excavat a fost descoperit un fragment ceramic de la un vas (castron/cană ?) decorat cu motive de tip Verbicioara.

Cele trei vase fragmentare descoperite în sud-vestul Hunedoarei în Grădina Castelului şi pe dealul Sânpetru sunt importuri în lumea culturii Wietenberg şi pot fi atribuite culturii Verbicioara, foarte probabil etapei a III-a, fără să excludem o posibilă prelungire a acestei încadrări până la începutul etapei Verbicioara IV (sau Govora/Govora-Fundeni), perioadă în care tradiţiile fazelor Verbicioara II şi III erau încă foarte puternice. Cronologic, descoperirile Verbicioara din hotarul Hunedoarei se situează cel mai devreme către mijlocul Bronzului Mijlociu III şi cel mai târziu la începutul Bronzului Târziu I, etape care corespund perioadelor Bz. Bz. B1 – Bz. B2/Bz. C în sistemul cronologic modificat al lui P. Reinecke.  

Este greu de precizat calea pe care au urmat-o artefactele tipice culturii Verbicioara în lumea periferică a culturii Wietenberg. Harta descoperirilor caracteristice etapei Verbicioara III indică gruparea acestora în estul Olteniei, fapt care sugerează ca posibilă rută valeaOltului. O a doua cale de pătrundere în ţara Haţegului ar fi prin vest, pe văile afluenţilor superiori ai Jiului, cel mai plauzibil pe Motru. Existenţa unor contacte culturale cu zona de interferenţă dintre culturile Vatina şi Verbicioara (estul Banatului) ar putea fi sugerată de vasul bitronconic aplatizat descoperit în Grădina Castelului.

Din păcate, contextele nesigure sau nu foarte substanţiale în care au fost descoperite materialele de tip Verbicioara din Grădina Castelului, Str. Toamnei şi Staţia de Filtrare Sânpetru lasă deschisă discuţia privind sincronismele cronologice incontestabile şi traseul pe care aceste importuri au ajuns în lumea culturii Wietenberg.

-

-

The systematic archaeological research done in the town of Hunedoara has evidenced a continuous dwelling of this area, starting with the Paleolithic age.

Among the sites we note Dealul Sânpetru, Platoul din faţa Turnului Neboisa, Cimitirul Reformat (or Biserica Reformată) and Grădina Castelului. Both surveys and systematic archaeological excavations have been made at these points and they resulted in artifacts dating from the Neolithic to the Middle Ages.

The items that are characteristic for the Wietenberg culture are especially interesting, not only for the knowledge on the evolution of human habitation during the Bronze Age but also for the contacts with communities that are further away. The discoveries from Grădina Castelului, Strada Toamnei and Dealul Sânpetru - Staţia de Filtrare a apei (Pl. I/1-2) emphasize these contacts.

The three fragmented vessels discovered in the southwestern Hunedoara in Grădina Castelului and Dealul Sânpetru are, in the current stage of research, Wietenberg imports. They can be attributed to the Verbicioara, most likely in phase III, without excluding a possible timeframe at the beginning of phase Verbicioara IV (or Govora/Govora-Fundeni), a time when the traditions of phases Verbicioara II and III were still very strong.

The Verbicioara finds can be chronologically attributed at the earliest toward the Middle Bronze Age III and at the latest at the beginning of Late Bronze Age I (by the chronological timeframe proposed by Fl. Gogâltan), stages that correspond to the periods Bz. B1 – Bz. B2/Bz. C in P. Reinecke’s modified chronological system.  

The area of the typical Verbicioara artifacts at the periphery of the Wietenberg culture is hard to define. The Verbicioara III map of discoveries indicates their grouping in eastern Oltenia. The finds from Căzăneşti and Bârseşti (Vâlcea County), along the Olt River suggest a possible entry point of these artifacts. This hypothesis is supported by the finds attributed to the next stage (Verbicioara IV-V) in the same area.

A second point of entry into Hunedoara could be through the west, on the valleys of Jiu affluents, most likely on Motru. Discoveries belonging to the Verbicioara culture are signaled in Cauce Cave, next to Wietenberg artifacts and items belonging to Balta Sărată group. The existence of cultural contacts in the interference area between the Vatina and Verbicioara cultures (in eastern Banat) could be suggested by the by-truncated, flattened vessel discovered in Grădina Castelului.

Unfortunately, the unsecured contexts in which the Verbicioara items were discovered in Grădina Castelului and Toamnei Street, leave opened the discussion about the incontestable cultural synchronisms and the itinerary of these imports into the Wietenberg culture.

Debutul arheologiei europene a fost marcat de amatori pasionaţi aflaţi în slujba acestei discipline. După mai mult de un secol locul amatorilor a început să fie luat de arheologi profesionişti. În zilele noastre, când această disciplină a devenit din ce în ce mai specializată, numărul amatorilor a scăzut. Muzeul din Arad, asemenea altor muzee, a beneficiat şi beneficiază în continuare de colaborări cu pasionaţi ai arheologiei.

În 2007 Muzeul din Arad a achiziţionat de la E. D. Pădurean, un amator local, o sabie curbă dacică – sica. Piesa face parte dintr-un depozit de unelte şi arme, descoperit în 2002 la Neudorf – „Pârâul Roşia”, jud. Arad. Din cele 28 de piese, 27 au fost donate Muzeului din Arad în 2002. Ultima piesă, sabia curbă, a fost oferită spre vânzare de Pădurean în 2007 aceleiaşi instituţii.

În articolul de faţă nu dorim să abordăm probleme legate de depozit, ci dorim să prezentăm starea în care arma de la Neudorf a ajuns în proprietatea Muzeului din Arad şi implicaţiile istorice ale acestei descoperiri. Lipsa inscripţionării lamei, lăţimea ei, curbura mai puţin pronunţată, lipsa butonului din capătul mânerului şi mărimea considerabilă a piesei fac posibilă datarea ei în sec. I. î. Chr., perioadă în care sursele scrise şi dovezile arheologice indică numeroase confrontaţii cu romanii. Trebuie menţionat că sabia a fost decorată cu aplice de bronz.

Considerăm că piesa prezentată este un fals. Din exces de zel, Pădurean a „ornamentat„ artefactul dacic, fixând pe corpul acestuia fragmente de aplice de bronz datate în epoca bronzului târziu sau la începutul epocii fierului (BzD/HaA1). Nu este locul unor observaţii privind etica unor amatori de arheologie sau arheologi, trebuie să reţinem totuşi că ştiinţa nu lasă loc diletantismului.

The beginnings of European archeology were marked by passionate amateurs, who at that time served this science. For more than a century, amateurs began to be replaced by professional archaeologists. Today when this discipline has become increasingly specialized, amateurs are few in numbers. Arad Museum, like all museums, has benefi ted and still benefi t from collaboration with various enthusiasts of archeology.

During 2007 Arad Museum acquired from E.D. Padurean, a local amateur, a Dacian curved sword – sica. Th e artefact is part of a “tools and weapons” deposit, discovered in 2002, at Neudorf “Pârâul Rosia”, Arad County. Of the 28 pieces, 27 were donated to Arad Museum in 2002 and the last, the curved sword, was off ered for sale by Padurean in 2007 to the same institution mentioned above.

In this article we do not want to open the issue of the deposit, but to put forward “the state” in which the curved dagger from Neudorf has reached to the Arad Museum and historical implications of this discovery. Lack of engravings on the blade part, the width, the less pronounced curvature, the lack of a terminal button to handle, the considerable size of this weapon make this dagger to be datable sometime in the 1st century A. D., when the written sources and archaeological evidence shows many confrontation with the Romans. To resume we must mention that the sword artefact was ornamentated with some bronze plates.

In this case we are dealing with a fake due to E. D. Padurean. In an excess of zeal he “ornamented” a Dacian artifact by fi xing on its body, part of a bronze plates dated in Late Bronze Age / Early Iron Age (BzD/HaA1). It is not the place to make remarks on the ethics of some archeology amateurs or archaeologists, but it should be recalled that science leaves no room for dilettantism.

-

Autorul publică rezultatele săpăturilor pe care le-a condus în anii 1965-1968 în Berzovia şi se referă şi la săpăturile mai noi din această zonă. Astfel el face o sinteză a cunoştinţelor actuale privitoare la acest castru de legiune şi staţionarea Legiunii IV Flavia în Berzovia. În primul capitol sunt descrise săpăturile, care au avut mai degrabă un caracter de săpături de probă, din anii 1961-1962, 1969-1970 şi 1998-2001 (ultimele au avut o amploare mai mare). Autorul are câteva observaţii critice privitoare la rezultatele acestor cercetări şi propune concluzii mai probabil şi chiar mai sigure acceptate în literatura de specialitate privitoare la castru şi la legiune. Săpăturile din anii 1965-1968 au constat din 12 secţiunii dintre care trei au fost efectuate în partea de nord, est şi vest, una la porta praetoria, o alta la porta principalis dextra, una în retentura şi şase secţiunii în principia (vezi imaginile). Toate secţiunile sunt descrise amănunţit cu toate observaţiile, constatările şi rezultatele. Lungimea totală a secţiunilor a fost de 218 m şi au fost dezgropate şi analizate din punct de vedere arheologic 480 de m2. Cele mai importante rezultate ale săpăturilor efectuate în urmă cu peste 40 de ani u fost publicate atunci. În prezent se poate constata că majoritatea concluziilor arheologice de atunci şi-au păstrat valabilitatea în general ceea ce reiese şi din rândurile de mai jos. Castrul legiunii situat sub vatra satului actual pe malul stâng al râului Bârzava a oferit puţine piese descoperite. Aici pot fi enumerate coiful de tip Weisenau-Haguenau, trei opaiţe din argilă, două chei din bronz, un cârlig de la uşă, cuie, o agrafă din fier, ceramică romană comună, ţigle şi cărămide. Multe cărămizi şi ţigle poartă ştampila LEG IIII FF în mai multe variante. Inscripţii în piatră nu au fost găsite nici în timpul săpăturilor din 1956-1968 nici în timpul celor mai recente. Monedele găsite în castru sau în alt loc din comuna Berzovia datează de la Nero până la Filippus Arabs. Majoritatea acestor monede aparţin de perioada de după părăsirea castrului legionar. După plecarea legiunii la Singidunum, aici a dezvoltat o aşezare civilă care a existat până la sfârşitul perioadei provinciale. Pe baza rezultatelor săpăturilor de până acum şi a informaţilor privitoare la prezenţa şi activitatea Legiunii IV Flavia Felix în nordul Dunării situaţia din Berzovia poate fi reprezentată, conform opiniei autorului în modul următor:

Castrul legionar avea dimensiunile de 490x410 m şi era orientat spre vest (adică spre inamic) dacă e să luăm în considerare situarea celor două porţii cercetate (porta praetoria şi porta principalis dextra), care erau uşor vizibile în 1965. Conducătorul ultimelor săpături din Principia este de părere că, castrul era orientat spre est, opinie care va trebui însă să fie confirmată prin săpături viitoare. Castrul era înconjurat de un val de pământ  (agger) în faţa căruia existau un şanţ (fossa). Baza incintei nu a fost niciodată construită din piatră doar principia şi câteva construcţii interioare aveau ziduri din piatră. Fortificaţia a putut beneficia pentru un timp relativ scurt de o singură bază a incintei din pământ. Principia a cunoscut două faze a construcţiei, prima din lemn şi a doua din piatră, etape care au putut fi constatate arheologic. Anterior exista părerea că, castrul legiunii (castra stativa) din Berzovia a fost ridicat în anul 101 după ce Legiunea a IV Flavia a traversat Dunărea în timpul primului război Dacic a lui Traian şi au pătruns prin Banat în interiorul Daciei până la viitoarea capitală romană Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Aici a fost atestat arheologic un castru mare din lemn şi pământ (circa 24 de hectare) cu principia din piatră, unde era staţionată întreaga legiune şi nu doar o Vexillatio, cum se credea înainte. Trebuie să acceptăm o schimbare de opinie privitoare la castrul şi staţionarea Legiunii IV Flavia în Bervovia. Din datele disponibile în prezent reiese următoarea situaţie: Legiunea a fost staţionată în castrul de la Ulpia Traiana între anii 101-108, adică până la fondarea oraşului (colonia). Din Ulpia Traiana legiunea a trimis Vexilaţii care au participat la cucerirea capitalei lui Decebal (Sarmizegetusa Regia). Aceasta a căzut în mâinile romanilor în anul 102 aşa cum sa demonstrat în ultima perioadă. În anul 108 Legiunea sa mutat la Berzovia unde a ridicat un nou castru cu baza incintei din lemn şi pământ şi principia iniţial din lemn şi apoi din piatră. Legiunea a fost staţionată aici până în anul 118-119 , când a fost mutată în vechiul ei castru de la Singidunum. Datele propuse anterior pentru plecarea legiunii din Dacia (107,114,162) s-au dovedit a fi incorecte şi numai sunt reprezentate în noua literatură de specialitate. Urmele de incendiu din principia şi din alte părţi ale castrului indică o distrugere prin incendiere. După retragerea Legiunii IV Flavia din Berzovia (Berzobis) în locul castrului şi al canabae sa dezvoltat o aşezare civilă, căreia îi aparţin toate descoperirile şi monedele posterioare anilor 118-119.

Der Verfasser veröff entlicht die Resultate der Ausgrabungen, die er in den Jahren 1965–1968 in Berzovia geleitet hat und bezieht sich auch auf die neueren Grabungen. So fasst er den aktuellen Stand der Kenntnisse über dieses Legionslager und die Stationierung der Legion IV Flavia in Berzovia zusammen.

Im ersten Kapitel werden die Ausgrabungen – die eher den Charakter von Probegrabungen hatten – aus den Jahren 1961–1962, 1969–1970 und 1998–2001 (die Letzteren hatten ein größeres Ausmaß) dargestellt. Der Verfasser äußert einige kritische Bemerkungen zu den Ergebnissen dieser Untersuchungen und schlägt wahrscheinlichere oder gar sicherere, in der Fachliteratur akzeptierte Schlussfolgerungen betreff end das Lager und die Legion.

Die Ausgrabungen von den Jahren 1965–1968 bestanden aus 12 Schnitten, von welchen drei über die Nord–, Ost- und Westseite, eins an der porta praetoria, ein weiterer Schnitt an der porta principalis dextra, eins in der retentura und sechs Schnitte in den principia durchgeführt wurden (s. die Abbildungen). Alle Schnitte werden ausführlich beschrieben, mit allen Bemerkungen, Feststellungen und Ergebnissen. Die Länge aller Schnitte betrug insgesamt 218 m und es wurden 480 m3 ausgegraben und archäologisch untersucht.

Die wichtigsten Resultate der vor über 40 Jahren durchgeführten Ausgrabungen wurden zu jener Zeit publiziert. Heute kann man feststellen, dass die meisten historischen und archäologischen Schlussfolgerungen von damals ihre Gültigkeit im Allgemeinen nicht verloren haben, so wie dies weiter unten ersichtlich wird.

Das auf dem linken Ufer des Flusses Bârzava, unter dem Weichbild des heutigen Dorfes gelegene Legionslager bot wenige Funde an. Man kann den Helm vom Typ Weisenau-Haguenau, drei Tonlampen, zwei Bronzeschlüssel, ein Türhaken, Nägel und Klammern aus Eisen, gemeine römische Keramik, Hohlziegel und Ziegelsteine anführen. Viele Dach- und Bauziegel tragen den Stempel LEG IIII FF in mehreren Varianten. Weder während der Ausgrabungen von 1965–1968 noch in anderen Grabungen wurden Steininschriften gefunden. Die bisher im Lager oder sonstwo im Dorf Berzovia gefundenen Münzen datieren von Nero bis Philippus Arabs. Die meisten dieser Münzen gehören allerdings in die Zeitspanne nach dem Verlassen des Legionslagers hin. Nach dem Abzug der Legion nach Singidunum entwickelte sich hier eine zivile Siedlung, die bis zum Ende der Provinzzeit bestand.

Auf Grund der Resultate der bisherigen Ausgrabungen, gestützt auf die Informationen über die Anwesenheit und die Tätigkeit der Legion IV Flavia felix nördlich von der Donau kann man die Situation in Berzovia in der Sicht des Verfassers folgendermaßen darstellen:

Das Legionslager hatte die Maße 490 × 410 m und ist nach Westen – d.h. zum Feinde hin – gerichtet, wenn man der Lage der zwei untersuchten Tore (porta praetoria und porta principalis dextra), die 1965 noch gut sichtbar waren, Rechnung trägt. Der Leiter der neueren Ausgrabungen von den principia ist aber der Meinung, dass das Lager nach Osten orientiert war, was jedoch noch einer Bestätigung durch künftige Ausgrabungen bedarf. Das Lager war von einem Erdwall umgeben (agger), vor welchem ein Graben (fossa) verlief. Die Umwehrung wurde nie in Stein umgebaut. Nur die principia und einige weitere Innengebäude hatten Steinmauern. Die Befestigung hatte also eine einzige, relativ kurzlebige, Erdphase der Umwehrung. Die principia hatten hingegen zwei Bauphasen, die erste aus Holz und die zweite aus Stein, was archäologisch mit Sicherheit festgestellt werden konnte.

Früher glaubte man, dass das Legionslager (castra stativa) von Berzovia im Jahr 101 errichtet wurde, nachdem die Legion IV Flavia im ersten dakischen Krieg Trajans die Donau überquerte und durch das Banat ins Innere Dakiens zum Ort der künftigen römischen Hauptstadt Ulpia Traiana Sarmizegetusa hin einmarschierte. Hier wurde das Vorhandensein eines großen Holz-Erde-Lagers (ca. 24 ha) mit principia aus Stein archäologisch bewiesen, worin die ganze Legion und nicht nur – wie man früher glaubte – eine Vexillation von ihr stationiert wurde. So müssen wir auch eine Meinungsänderung bezüglich des Lagers und der Stationierung der Legion IV Flavia in Berzovia akzeptieren. Aus den heute verfügbaren Daten ergibt sich folgende Situation:

Die Legion war im Lager von Ulpia Traiana zwischen den Jahren 101–108 stationiert, d.h. bis zur Gründung der Stadt (colonia). Von Ulpia Traiana sandte die Legion Vexillationen, die an der Eroberung der dakischen Hauptstadt Dekebals (Sarmizegetusa Regia) teilnahm. Diese fi el 102 in die Hände der Römer, wie man in der letzten Zeit nachwies. Im Jahr 108 zog die Legion nach Berzovia um, wo sie ein neues Lager, mit der Umwehrung aus Holz und Erde und den principia anfangs aus Holz, später aus Stein, errichtete. Hier war die Legion bis im Jahr 118/119 stationiert, als sie in ihr altes Lager von Singidunum versetzt wurde. Die früher vorgeschlagenen Zeitpunkte für den Abzug der Legion aus Dakien (107, 114, 162) erwiesen sich als unrichtig und wurden übrigens in der neueren Fachliteratur nicht mehr vertreten.

Die Brandspuren von den principia und von anderen Orten vom Lager weisen auf eine Zerstörung durch Brand hin.

Nach dem Abzug der Legion IV Flavia von Berzovia (Berzobis) entwickelte sich auf der Stelle des Lagers und der canabae eine zivile Siedlung, der alle Funde und Münzen, die nach den Jahren 118–119 datierbar sind, angehören.

-

Besides an inscription (note 16) and some roman building stones at Cenad and Sânnicolau Mare there have been found bricks of the legion XIII Gemina. Th e stamps (published in IDR III 1 – see note 3) constitute the principal arguments for a theory concerning the existence of the roman stable fortifi cations along the Mures river towards the Tisa river. A comparison of these marks with the ones found in Apulum (IDR III 6) shows an obvious similarity. In fact we have the same types of stamps which appear in large number on bricks produced at Apulum, in connection with the legionary fortress (see note 11). In the collection of the Banat Museum in Timisoara there are four brick stamps from Cenad and Sânnicolau Mare which are identical with numerous items discovered in roman structures at Apulum (Pl. I). Th erefore is clear that all brick has been fabricated in the last site. Th e roman building material was brought in the northern Banat on the Mures river most probably in the medieval age.

-

Pe lângă acestea, literatura de specialitate mai consemnează descoperirea a căte unui exempla la Mehadia şi Timişoara. De asemenea mult mai numeroase sunt piesele asemănătoare găsite în tezaure din Banat ( 22 tip VICTORIAE LAETAE PRIN P  VOT / PR şi 12 tip tip FEL TEMP REPARATIO cu FH).

Pe teritoriul României, astfel de monete se găsesc în Banat şi Dobrogea (în alte zone ele apărând doar accidental). Studiind acest fapt ne dăm seama că acestea sunt falsuri de epocă (produse în sud-vestul fostelor provincii dacice sau importate de la sud de Dunare) şi nu imitaţii barbare. Poate o excepţie este piesa nr. 1 care ar putea fi şi o greşeală produsă în monetăria oficială (gravare greşită a matriţei). Semne de întrebare ridică faptul că sunt monete cu o valoare foarte mică, fiind şi destul de rare, ceia ce ne duce cu gândul la o producţie mult mai mare, însă majoritatea retrasa de către autorităţile romane în momentul identificări lor pe piaţă.

Monetele prezentate îmbogăţesc repertoriul numismatic a unor astfel de piese, prea puţin studiate. Ele provin din două colecţii particularedin Timişoara (11 piese) şi din colecţia Muzeului Banatului Montan din Reşiţa (1 piesă)

-

Beside these coins, fi ve other specimens of the kind are mentioned in the specialized literature (one from Mehadia and four from Timisoara). Also there are many more alike pieces found in monetary hoards from Banat (1 VICTORIAE LAETAE PRIN P VOT / PR type, 1 GLORIA ROMANORVM type and 25 FEL TEMP REPARATIO type with FH).

Such coins are to be found on the Romanian territory in Banat and Dobruja and only accidentally in other areas. In studying this fact one can assume that these are actually counterfeits of the age (coined in the south-western parts of the former Dacian provinces or imported from the areas south of the Danube) and not barbarian imitations. Specimen no. 1 could be an exception, a wrong minting of the offi cial mint (a failed engraving of the mold. Questions are raised due to the fact that the value of these coins was very small and that they are rather rare, which leads us to the conclusion that it might have been a far larger mintage, which had been removed by the Roman authorities upon their identifi cation on the market.

The presented coins enrich the numismatic repertory of such scarcely studied pieces. Th ey come from two private collections from Timisoara (11 pieces) and the collection of the Mountainous Banat Museum from Resita (1 piece).

Putem considera drept monede – bijuterii piesele găurite, cele care au ataşată o verigă pentru agăţat şi, de asemenea, medalioanele.

Monedele convertite în bijuterii reprezintă circa 3–4 % din numărul total al pieselor izolate. De asemenea, mai mult de trei sferturi din ele au fost descoperite în morminte. Cunoaştem în zona cercetată două tezaure în compoziţia cărora intră medalioane romane propriu-zise sau imitaţii ale unor asemenea piese. Procentajul este mare în comparaţie cu cele descoperite în provinciile romane. Acest fapt se datorează caracteristicilor specifice ale societăţii iazige din secolele II – IV e.n. Deşi aceşti barbari folosesc în mod curent numerarul din Imperiu şi menţin relaţii strânse cu acesta, economia lor este doar parţial monetizată, iar emisiunile monetare păstrează încă un rol simbolic, de prestigiu, absent în lumea civilizată. Grija cu care asemenea piese sunt transformate în bijuterii reflectă şi preţuirea lor, precum şi dificultatea barbarilor de a fabrica ei înşişi obiecte de o asemenea valoare estetică.

Coin-jewelry is representing the clearest indicator for the prestige role and hierarchical determination of the Roman coins to the Barbarian societies living in the space between the Roman provinces of Dacia and Pannonia. We can consider as coin – jewelry the drilled pieces, the pieces having attached a hanger and also the medals.

The coins converted into jewelries are some 3–4 % of all the isolated fi nds. Also more than three quarters of them have been found in graves. We also know in the researched area two coin hoards, in the composition of which appear genuine Roman medals or imitations of such items. It is a high percentage, compared to that within Roman provinces.

This reality is due to the specific features of the Iazygian society from 2nd – 4th centuries. Although these Barbarians currently use cash from the Empire and are maintaining close relations with it, their economy is only partially monetized, and monetary issues still keep a symbolic and prestige role, absent in the civilized world. Th e care with which such pieces are processed in jewelry refl ects the Barbarians’ appreciation of them, and the diffi culties to manufacture themselves objects with such aesthetic value, too.

-

Studiul tratează sensul simbolic din cadrul societăţii barbare al medalionului, al măştilor şi, de asemenea, al imaginii împăratului. Faptul că barbarii au cunoscut structura internă a societăţii romane şi poziţia împăratului i-a făcut cu uşurinţă să creadă că era un zeu. Iar după implementarea sistemului Dominate, împăratul chiar a devenit, pretinzând ca toată lumea să-l considere un zeu. Constantin cel Mare a continuat să îşi spună divinus numen, aşadar Dumnezeu.

Purtarea de medalioane de aur de către liderii barbarilor indicau poziţia lor socială, dar acestea ar fi putut fi, de asemenea, cadouri diplomatice. Medalioanele erau şi simbolul puterii lor, o putere legitimă întărită de portretul împăratului, dar reprezentau şi dovezi ale legăturilor personale şi emoţionale ale proprietarului cu împăratul. Medalioanele erau, de asemenea, văzute de către barbari ca deţinând unele calităţi magice.

Căutând articole similare, autorul a găsit o piesă la Varşovia, cu imaginea lui Jovianus. Cadrul acestui medalion arată similar, dar, în loc de măşti, sunt ornamente care arată ca nişte seminţe. Medalionul din Şimleul Silvaniei a fost imitaţia unor medalioane romane târzii, cu monedele lui Constantin cel Mare, emise în 321–326 e.n.. Rama lor era traforată, lucrată în tehnica diatrita, având formă circulară, hexagonală sau octogonală. Cadrele sunt ornamentate cu capete de divinităţi păgâne fenimine şi masculine plasate într-un cadru rotund de puncte. Autorul încearcă să stabilească interpretarea barbară a legăturii dintre împărat şi aceste imagini. Intră mai adânc în istoria societăţilor din perioada Epocii Fierului, căutând reprezentarea capului uman. Concluzia este că societăţile barbare au manifestat un mare respect pentru capetele umane aparţinând foştilor războinici sau strămoşi, duşmani sau magicieni. El explică, de asemenea, folosind dovezile arheologice şi pe cele scrise, că toate societăţile barbare au desfăşurat un puternic cult al strămoşilor, începând din Epoca Fierului până în perioada migrării. Concluzia sa e reprezentată de faptul că meşteşugarii barbari şi conducătorii care le-au comandat aceste medalioane au interpretat imaginile umane de pe medalioanele romane, înconjurând chipul împăratului, ca fiind rudele împăratului sau strămoşii săi. Foarte importantă pentru această interpretare este încadrarea punctată atât a micilor busturi romane cât şi a măştilor umane barbare.

Măştile de pe medalionul din Şimleu sunt apropiate de unele măşti de pe obiectele din Scandinavia, în principal bracteatele din Suedia. Aceasta este dovada conexiunilor dintre atelierele de lucru din Bazinul Carpatic şi atelierele de lucru din nord. Câteva exemple indică faptul că, începând etapa cronologică C1b (în jurul anului 200 e.n.), în nord, masca umană încadrată cu puncte reprezenta imaginea utilizată pentru strămoşii războinici sau eroi. Mult echipament militar roman a ajuns în acelaşi timp în zona barbaricum, precum şi monedele romane cu imaginea împăraţilor, care au contribuit cu toate ca şi influenţe culturale la evoluţia credinţelor barbare. Printre multele copii ale medalioanelor romane din Scandinavia, de o anumită importanţă sunt aşa-numitele bracteate „C”, având o imagină umană în centru. Unele sunt ornamentate, de asemenea, cu măşti umane. Autorul consideră că măştile de pe bracteate şi unele ornamente specifice de pe cadrul lor sunt destul de asemănătoare cu cele de pe medalionul din Şimleu. A utilizat ca şi cea mai bună analogie, articolul din Ravlunda-C (Suedia). Imaginea centrală are o diademă care este evident copiată după monedele imperiale. Unii istorici consideră că este vorba despre zeul Thor sau Odin. În acelaşi timp, sub chipul uman se află un animal cu coarne, poate taurul lui Thor. Reprezintă dovada că barbarii i-au identificat pe împăraţii romani cu zeii. Măştile umane există şi pe alte accesorii vestimentare din Bazinul Carpatic, datând după mijlocul secolului al V-lea e.n., precum pe broşe, catarame, având aceeaşi însemnătate simbolică.

-

The author is studying the so-called „masks” medallion, which is a golden multiplum issued at Trier by emperor Gratianus in AD 376. The original Roman coin was placed later in a golden frame ornamented with 15 masks separated by ornaments in the shape of spirals. All the masks were framed in a pear-shaped contour made of little round dots. The frame of the medallion was worked in a barbarian workshop sometime during the first half of the 5th century AD. Th e study is dealing with the simbolic meaning inside the barbarian society of the medallion, of the masks and of the image of the emperor as well.

The knowledge of the barbarian concerning the inner structure of the Roman society and about the position of the emperor make them believing easy he was a god. And after the Dominate system was implemented he really was, pretending everybody to consider him as a god. Constantine the Great continued to called himself divinus numen, so god.

The wearing of the golden medallions by the barbarians leaders meant their social position, but they could be also diplomatic gifts. The medallions were also the symbol of their power a legitimate power strengthened by the emperor portrait, but they were also proofs of the personal and emotional links of the owner with the emperor. The medallions were seen also by the barbarians as having some magical qualities.

Looking for similar items, the author have found a piece at Warsaw with the image of Jovianus. The frame of this medallion looks similar, but instead of masks are some ornaments looking like seeds. The medallion from Simleul Silvaniei was imitated after some Late Roman medallions with coins of Constantine the Great issued in AD 321–326. Th ey are worked in diatrita pierced technique having circular, hexagonal, or octogonal shape. The frames are ornamented with heads of feminine and masculine pagan divinities placed in a round outline of dots. The author is trying to establish what was the barbarian interpretation of the connection between the emperor and these images. He goes deeper in the history of the Iron Age societies, looking for the representation of the human head. The conclusion is that the barbarian societies had a great respect to the human head belonging to the former warriors and ancestors, enemies and magicians. He is also explaining using archaeological and written evidences that all the barbarian societies performed a strong ancestors’ cult, from the Iron Age to the migration period. His conclusion is that the barbarian craftsmen and the leaders who ordered them the medallions interpreted the Roman medallions having human images on the frame, sorrounding the face of the emperor, as being the emperor’s relatives, or his ancestors. Very important for this interpretation is the dotted outline of both the Roman little busts and the barbarian human masks.

The masks from the medallion at Simleu are close to some masks on items from Scandinavia, mainly the bracteates from Sweeden. That is the proof of the connections between the workshops from the Carpathian Basin and the workshops from the North. Several examples show that starting with the chronological stage C1b (around AD 200), in the North the human mask outlined with dots was the image used for ancestors warriors, or heroes. Many Roman military equipment arrived at the same time in barbaricum, as well as Roman coins with the image of the emperors, which contributed all as cultural influences to the evolution of the barbarian beliefs. Among the many copies of the Roman medallions in Scandinavia of some importance are the so-called „C” bracteates having a human image in the centre. Some are ornamented also with human masks. The author considers the masks from the bracteates and some specific ornaments of their frame are quite similar to those from the medallion from Simleu. He used as the best analogy the item from Ravlunda-C (Sweeden). The central image have a diadem which is obviously copied after the imperial coins. Some historians considered it is about the god Thor, or Odin. At the same time under the human face there is an animal with horns, maybe the bull of Thor. It is the proof the barbarians identified the Roman emperors with gods.

Human masks exist also on other cloth accessories from the Carpathian Basin, dating after the middle of the 5th century AD, as brooches, buckles, having the same simbolic meaning.

În această epocă de tulburări şi transformări care au condus la cristalizarea popoarelor europene actuale, focarele de cultură scrisă erau cancelariile şi mănăstirile din lumea occidentală care îşi revendica moştenirea Imperiului Roman. În diverse scrieri (coduri de legi, cronici, vieţi ale sfinţilor), apar informaţii sporadice despre meşteşugul propriu-zis al orfevrăriei şi al fierăriei, care oferă altă perspectivă decât cea a izvoarelor arheologice. Orizontul arheologic este reprezentat atât de obiectele propriu-zise făurite de meşteri, cât şi de mormintele în care s-a documentat ritual de depunere al uneltelor, preponderente în secolele VI-VII inclusiv în bazinul carpatic, care au un rol important în descifrarea rolului social al meşteşugarilor, prin acest ritual subliniindu-se statutul social privilegiat pe care îl aveau.

Izvoarele scrise prezintă arareori informaţii cu adevărat interesante despre meşteşugari, mărginindu-se a relata mai ales cazurile deosebite ale unor regi sau înalţi prelaţi care practicau un meşteşug din pasiune şi nu pentru a-şi câştiga existenţa. Izvoarele juridice din regatele barbare îl evocau pe faber în categoria de servi, dar în epocă acest cuvânt nu îi desemna doar indivizii lipsiţi de libertate personală. Consemnările din codurile de legi barbare au oferit argumente solide cercetătorilor care au considerat că fierarii şi orfevrii nu erau liberi din punct de vedere juridic. Însă chiar unele cronici oferă ştiri despre meşteri itineranţi, în căutare de comenzi, care nu se puteau mişca liber dacă ar fi avut statutul de servi. Libertatea juridică a artizanilor metalelor trebuie luată în considerare altfel cu nu s-ar fi putut dezvolta viitoarele structuri ale vieţii economice din oraşele medievale occidentale.

During this troubled age of transformations that lead to the crystallization of nowadays European peoples, the focuses of the written culture were the chancelleries and monasteries of the Western world, claiming the heritage of the Roman Empire. Various writings, such as law codes, chronicles, lives of the saints off er sporadic information on the proper craftsmanship of goldsmiths and ironsmiths, other than those of the archaeological sources. The archaeological horizon is represented both by the artifacts themselves and the burials with offerings consisting in tools, located inclusively in the Carpathian Basin, most of them dated to 6th and 7th centuries AD. These findings play an important role in deciphering the social role of the craftsmen, as the offerings mark their social privileged status.

The written sources are seldom presenting really interesting information on the craftsmen, confining to narrate especially the stories of kings or high-ranking ecclesiastics, practicing a craft as a hobby and not for a living. Judicial sources from the barbarian kingdoms evoked the faber as part of the servi category. At the time the word did not designate only the individuals lacking personal freedom.

Records from the barbarian law codes offered strong evidences in favor of the scholars considering that the ironsmiths and goldsmiths were not free, judicially speaking. Still, some chronicles wrote about itinerant craftsmen, looking for work, which could not have travel freely if identified as servi.

Judicial freedom of the metal artisans should be otherwise considered, as the future economical life structures of the Western medieval cities couldn’t have evolved.

-

L’abordage de ce problématique de nature patrimoniale nous a permis la reconstitution, sûrement partielle et perfectible, de la dynamique d’un domaine féodal du Banat champêtre, circonscrite aux réalités du monde médiéval, avec ses rigueurs, ses coutumes ou sa législation spécifi que qui ont gouverné toute cette période la maîtrise sur la terre. L’exemple de la famille des nobles de Danciu de Macedonia, sous ses aspects généraux, peut être étendu sur toutes les maîtrises de terres des comitats banatiens de la plaine, tout en insistant sur les divergences de détail qui ont fait la diff érence d’entre ceux-ci et les autres des districts privilégiés du Banat collinaire et de celui montagneux. Au cas des domaines féodaux des comitats, ils ont eu à leur fondement le don royal initial, l’époque des Angevins étant relevante en ce sens, car la royauté d’origine occidentale avait largement pratiqué (au moins à ses débuts) ce type de compensation de la fi délité et, d’autre part, sous l’impulse des reformes législatives induites par le nouvel type de gouvernement, c’est le moment où ils ont proliféré les actes de chancellerie, ces éléments étant absolument indispensables à toute sorte de reconstitution historiographique. Dans les zones hautes, là où l’élément roumain s’est gardé dans ses formes presque inaltérés, le fondement de la maîtrise foncière a été donné par les actes du nouveau don qui ont confi rmé une situation déjà existante, se perpétuant ainsi, dans les nouveaux cadres intégratifs, un certain modèle patrimonial, sensiblement diff érent de ce que le Banat champêtre aurait pu connaître. Il ne s’agit pas ici du mode de fonctionnement d’un domaine féodal ou des aspects juridiques qui ont réglementé dans tous le cas la modalité de maîtrise sur la terre. La diff érence est donnée, selon notre opinion, du dynamique temporelle et spatiale de ces structures foncières, beaucoup plus stables dans le Banat collinaire et montagneux, ou les maîtrises de terres des nobles roumains banatiens se sont conservées presque dans les mêmes formules jusqu’à la cinquième et à la sixième génération, dans les zones baisses les fl uctuations paraissant beaucoup plus accentuées et dépendantes du don royal, des changements survenus tant au niveau familial, que zonal, changements déterminés des plus prononcées tendances d’aliénation de la propriété foncière, par des variées formes de transactions concernant les terres, dans les districts banatiens les privilèges obtenus et perpétués tout le long du temps ont empêché surtout ces tentatives de pénétration des éléments allogènes dans le système de maîtrise traditionnel propre aux familles nobles banatiennes.

Tout en revenant au cas de la famille Danciu de Macedonia, nous réitérons encore une fois l’image d’un domaine foncier qui a connu une période de consolidation au bout du XIV-e siècle et au début de celui suivant, mais pendant la moitié du XV-e le retrouvant dans un procès lent de déstructuration provoqué tant par les réalités politiques et militaires de la zone, que de toute une série de problèmes fonciers ou de nature pénale de ses teneurs. Il attire l’attention la grande dispersion de ce domaine dans huit comitats (six banatiens et deux au sud ouest de royaume hongrois), une formule qui nous fait soupçonner la grande diffi culté de son administration, fait qui pouvait expliquer les nombreux problèmes de nature foncière de cette famille au parcours d’un siècle d’évolution.

Nous nous sommes limites en ce moment à signaler les possessions qui se sont entrées dans la componence du domaine familial de Danciu et aussi la problématisation des modalités selon lesquelles s’est exercée leur maîtrise sur toute une série de terres, constatant que le bon nombre de possessions, attestées du point de vue documentaire, n’a signifi e aucunement une amplitude similaire du point de vue de la surface détenue, assertion fondée sur la réalité que la famille a possédé en quelque cas seulement des parties de possessions, et aussi sur le fait que toute une série de terres aient été seulement d’une manière temporaire dans la possession de cette famille. Notre intention a été la reconstitution sur des bases documentaires de la typologie d’un domaine foncier du Banat champêtre, passible d’ajustements, pourrant ainsi rédiger une image de plus en plus complexe et conforme à la réalité sur le système de maîtrise foncière du Banat médiéval.

Domnia regelui Matia Corvin (1458-1490) a reprezentat perioada de maximă expansiune politică, economică şi teritorială a Regatului Ungariei. Era o perioadă propice ridicării elitelor, în special a celor care au îndeplinit servicii militare în contextul luptelor anti-otomane şi anti-habsburgice. O parte a nobilimii sârbe, printre care s-a numărat şi Miloš Belmu�ević, s-a refugiat în Ungaria din faţa avansării otomanilor în peninsula Balcanică. Acesta s-a stabilit în Banat, în comitatul Timiş unde şi-a constituit un domeniu important prin donaţii şi achiziţii. Pe domeniul său a colonizat populaţii sârbe, susţinând specificul etnic şi lingvistic al regiunii. Testamentul său întocmit în 1500 este primul document al sârbilor din Ungaria scris cu chirilice. În lipsa unui moştenitor pe linie bărbătească în urma uciderii fiului său în luptele anti-otomane, posesiunile sale au fost donate familiilor Jakšić şi Bradach. Cariera lui Belmu�ević ilustrează modul în care elita sârbească a reuşit să se integreze în structura politico-socială oferită de regatul Sf. Ştefan.

-

The reign of King Matthias Corvinus (1458–1490) was the peak of the medieval Hungarian kingdom in the political, economic and territorial expansion. This period favored the rise of the elites especially those who have argued of various military honors in the context of anti-Ottoman and anti-Habsburg struggles. In front of the Ottoman advance in Balkan Peninsula, a part of Serbian nobility took refuge in Hungary, among them being the voyvode Miloš Belmu�evic. Hail from Old Serbia, he settled in Banat in Timis County, where will constitute an important domain by donations and purchases. In his areas colonized Serbian population and continued to maintain ethnic and linguistic specificity. His will written in 1500 is the fi rst act with Cyrillic writing of the Serbs from Hungary. Left without a male heir, after the death of his sons in fighting the Turks, his possessions were left to Jakšic and Bradach families. Belmu�evic’s career is typical of how the Serbian elite have managed to fit in the political and social framework offered by St. Stephen kingdom.

Procesul de urbanizare al Felnacului a fost favorizat de existenţa unei fortificaţii, a exceptărilor financiare precum şi de dreptul de târg. Poziţia sa geografică pe râul Mureş s-a constituit într-o altă coordonată pozitivă în evoluţiei localităţii.

Începând cu anul 1478 aşezarea a aprţinut familiei Jaksic; în 1491, 1533 şi 1547 i se acorda aşezării scutire de taxe din porunca regală. Din 1534 târgul Felnac avea şi drept de târg săptămânal, în fiecare duminică precum şi drept de târg anual de două ori pe an, toamna şi primăvara. Câţiva ani mai târziu, documentele menţionează Felnacul fiind sub ocupaţie otomană centrul unei nahii.

-

The urbanization process of Felnac was favorized by the existence of the fortification, financial exemptions and the market right. Its geographical position on the Mures river was also a condition of its evolution. From 1478, this settlement belonged to the serbian family Jaksic; in 1491, 1533 and 1547 three different kings gave financial exemptions for Felnac. From 1534 the oppidum Felnac has the market right, weekly in every Sunday, and two annual fair, one in spring and other in autumn. Some years later, the documents are mentioning Felnac after the otoman occupation, when is the center of an otoman nahia.

Frecventarea centrelor universitare de către tinerii Timişoreni are o tradiţie îndelungată care datează încă din 1937. După anul 1718 Banatul a trecut sub stăpânire habsburgică. Acum sa impus o nouă viziune privitoare la administraţie şi la lege, care a uşurat impunerea valorilor central şi vest europene în această provincie. Până la 1850 colegiile şi universităţile europene au fost frecventate de 220 de studenţi timişoreni. În perioada de timp analizată aici rolul intelectualilor a devenit tot mia mare şi s-a  dezvoltat până la statutul de meserie sau funcţie, aceştia fiind deseori puşi în serviciul statului. Activitatea absolvenţilor de Universităţi era tot mai mult apreciată sub aspect moral şi material. Frecventarea centrelor academice din imperiu, mai ales a şcolilor din Viena, corespundea şi politicii publice. Au existat şi încercări de a interzice frecventarea universităţilor străine şi mai ales a celor protestante în sensul opiniei împărătesei Maria Terezia care spunea  „Das Schulwesen aber ist un bleibet allezeit ein politicum” (1770). În capitala monarhiei au studiat 128 de tineri, în pesta 25, în Debrecen, Graz, Györ, Kecskemét şi Sárospatak între 10 şi 16 şi în fiecare din celelalte oraşe – sub 10 persoane. Puţini dintre aceştia au avut curajul să-şi continue formarea la München în regatul Bavariei – 2; Hohenheim în regatul Württenberg şi Moscova în Rusia ţaristă – câte unul. Obişnuinţa de a completa studiile la mai multe universităţi (peregrinatio academica) a fost puţin practicată. 194 de studenţi (din numărul total de 220) au fost trecuţi în registrul stării civile a unei singure universităţi iar alţi 12 tinerii au preferat să-şi facă studiile într-un singur oraş (Viena – 5, Graz – 3, Debrecen – 2, Olomuc – 2) , unde au frecventat cursurile mai multor instituţii de învăţământ. Doar 14 timişoreni au frecventat universităţi din mai multe oraşe. Cele mai extinse călătorii le-au făcut pictorul Karl Brocky şi arhitectul Franz Schmidt. Din punct de vedere documentar biografia studenţilor timişoreni reiese în mod inegal. Amănuntele privitoare la vârsta, naţionalitatea, religia, starea materială şi socială a tinerilor sunt variate şi incomplete. În unele familii ale oraşului existau în acelaşi timp sau în generaţii diferite persoane cu educaţie superioară. Situaţia materială şi poziţia părinţilor influenţau decisiv frecventarea cursurilor. Încheierea studiilor universitare şi obţinerea de titluri academice pot fi demonstrate doar pentru 30 de tinerii. Înalta calificare poate fi dedusă din publicarea unor discursuri sau lucrări ştiinţifice precum şi din prestaţiile deosebite în cadrul cariei postuniversitare.

Dintre timişoreni pot fi amintiţi următorii:

medicii Constantin Roja şi Paul Vasici Ungureanu (acesta a devenit membru al Academiei Române), arhitectul Franz Schmidt, artiştii Karl Brocky (pictorul curţii regale britanice) şi Franz Komlósy. Makarius Petrovici (arhimandrit al mănăstirii Zeltikov din Tver) ilustrează un model de succes pe cale bisericească.

La sfârşitul perioadei analizate, frecventarea academiilor şi universităţilor se afla al amploarea maximă. Acest fenomen explică şi de ce Timişoara merită numele de „Mica Vienă”.

Der Besuch universitärer Zentren von Temeswarer Jugendlichen hat eine lange Tradition, und zwar ab 1397. Nach dem Jahre 1718 kommt das Banat unter die Herrschaft der Habsburger. Diese haben eine neue Anschauung über die Verwaltung und das Gesetz durchgesetzt, indem der Anschluss der Provinz an die west- und zentraleuropäischen Werte erleichtert wurde. Bis 1850 wurden die europäischen Kollegs und Universitäten von 220 Temeswarer Studierenden besucht.

In der hier analysierten Zeitspanne wird die Rolle der Intellektuellen immer wichtiger und entwickelt sich zu dem Status von Beruf oder Amt, die oft in den Dienst des Staates gestellt werden. Die Tätigkeit der Hochschulabsolventen wird immer mehr unter moralischem und materiellem Aspekt geschätzt.

Der Besuch der akademischen Zentren aus dem Reich, insbesondere der Schulen aus Wien, entsprach vollkommen der öff entlichen Politik. Im Sinne der Aussage der Kaiserin Maria Th eresia, die meinte: “Das Schulwesen aber ist und bleibet allezeit ein politicum” (1770) gab es Versuche, den Besuch der ausländischeninsbesondere der protestantischen- Universitäten zu verbieten. In der Hauptstadt der Monarchie studierten 128 Jugendliche, in Pesta – 25, in Debrecen, Graz, Györ, Kecskemét si Sárospatak zwischen 10 und 16 und in jeder von anderen Städten – unter 10 Personen. Wenige von ihnen hatten den Mut die Ausbildung in München (im Bayerischen Königreich) – 2; Hohenheim (im Württembergen Königreich) und Moskau (im Russischen Zarenreich) –je 1 – fortzusetzen. Die Gewohnheit der Ergänzung der Studien an mehreren Universitäten (peregrinatio academica) war beschränkt. 194 Studierende (von der Gesamtzahl 220) wurden in die Personenstandregister einer einzigen Schule eingetragen und andere 12 Jugendliche bevorzügten die Studien in einer einzigen Stadt zu machen. (Wien – 5, Graz – 3, Debrecen – 2, Olomouc – 2), indem sie die Kurse von mehreren Unterrichtsinstitutionen besuchten. Nur 14 Temeswarer besuchten die Universitäten aus verschiedenen Städten. Die weitesten Reisen wurden vom Maler Karl Brocky und dem Architekten Franz Schmidt gemacht.

Unter dokumentarem Aspekt werden die Lebensläufe der Temeswarer Studenten ungleich hervorgehoben. Die Einzelheiten betreff s des Alters, der Nationalität, der Religion, des materiellen und sozialen Zustandes der Jugendlichen sind verschiedenartig und unvollständig. In einigen Familien der Stadt waren, gleichzeitig oder in verschiedenen Generationen, Personen mit hoher Ausbildung. Der materielle Zustand und die Haltung der Eltern bestimmten entscheidend den Besuch der Kurse. Der Hochschulabschluss und das Erringen von akademischen Titeln werden nur für etwa 30 Jugendliche bewiesen. Die hohe Ausbildung kann aus Veröff entlichung von Vorträgen und wissenschafl ichen 171 Arbeiten, sowie aus besonderen Leistungen der postuniversitären Karriere geschlossen werden.

Unter den Temeswarern müssen erinnert werden: die Ärzte Constantin Roja und Paul Vasici Ungureanu (dieser wurde Mitglied der Rumänischen Akademie), der Architekt Franz Schmidt, die Künstler Karl Brocky (Maler der britanischen Königkshofs) und Franz Komlósy. Makarius Petrovici (Archimandrit des Klosters Zeltikov aus Tver) illustriert das Erfolgsmodell durch den kirchlichen Weg.

Am Ende der hier analysierten Zeitspanne war der Besuch der Akademien und Universitäten auf seiner Höhe. Diese Erscheinung erklärt, warum Temeswar des Namen „kleines Wien” wert wurde.

Familia Nikolics – Nikolić – din Rudna a fost una dintre cele mai importante familii de origine sârbească din Ungaria. Istoria acestei familii nu a fost abordat mai deloc în literatura de specialitate şi este puţin cunoscută publicului larg. Documentul, analizat în acest articol a fost întocmit de către un membru al familiei Nikolics şi a fost adresat fiului adoptiv al Baronului Mihály IV Nikolics, János Thierfelder şi este de mare importanţă pentru istoria acestei familii. Documentul a fost elaborat în primele decenii ale secolului XX în limba germană. Acesta cuprinde 6 pagini şi este păstrat în colecţia de documente a secţiei de Istorie a Muzeului Banatului din Timişoara într-o stare bună de conservare. Din punct de vedere al conţinutului este împărţit în 5 părţi: 

I. Date generale privind sârbii din Ungaria (p. 1)

II. Izvoare privind Istoria familiei noastre (p. 1–2)

III. Numele familiei noastre şi modalitatea de scrieie (p. 2)

IV. Istoria familiei noastre (p. 2–6)

V. Observaţii privitoare la folosirea tabelelor genealogice (p. 6–7)

Ţinând cont de faptul că documentele originale privitoare la Istoria familiei din perioada anterioară anului 1848 au dispărut în timpul unui incendiu din acel an, pentru elaborarea acestui document au fost folosite izvoare istorice din alte surse cum ar fi de exemplu arhiva de stat din Budapesta sau arhiva comitatului Timiş. Cea mai importantă şi extinsă parte a documentului şi a acestui articol este ocupată de o scurtă istorie a familiei care cuprinde mai multe aspecte care nu au fost publicate până în prezent. O altă parte a articolului este dedicată baronului Fedor I Nikolics de Rudna. Acesta a fost cel mai important membru al familiei şi o personalitate politică importantă a Banatului în a doua jumătate a secolului XIX. În calitatea sa de deputat a reprezentat mai multe districte din Banat în parlamentul Maghiar. A fost atât Baron maghiar cât şi austriac şi a avut o poziţie importantă la conducerea Bosniei-Herţegovina în perioada anilor 1882-1886. A primit şi alte titluri şi ordine şi sa aflat la conducerea a numeroase asociaţii şi societăţi comerciale din Banat şi Ungaria.

Die Urkunde wurde in den ersten Jahrzehnten des XX Jahrhunderts in deutscher Sprache verfasst. Es umfasst sechs Blätter und wird in der Urkundensammlung des Banater Museums aus Temeswar, Abteilung Geschichte, in einem relativ guten Zustand aufbewahrt.

Inhaltlich besteht diese Urkunde aus fünf kurze Abschnitte, wie folgt:

I. Allgemeines über die Serben in Ungarn (S. 1)

II. Quellen zur Geschichte unserer Familie (S. 1–2)

III. Name unserer Familie und dessen Schreibweise (S. 2)

IV. Geschichte unserer Familie (S. 2–6)

V. Bemerkungen zum Gebrauch der genealogischen Tabellen (S. 6–7)

Da die originellen Urkunden zur Geschichte der Familie aus der Zeit vor 1848 bei einem Brand in Rudna, während der Revolution von 1848–1849, verschwunden sind, wurden Dokumente aus andere Quellen wie z.B.: das Staatsarchiv aus Budapest oder das Archiv des Komitats Temesch für die Herausarbeitung dieser Urkunde benützt.

Der bedeutendste und grösste Teil der Urkunde und des Artikels umfasst eine kurze Geschichte der Familie, mit mehrere bisher unveröff entlichte Aspekte.

Ein anderer Teil dieses Artikels ist dem Freiherrn Fedor I Nikolics von Rudna gewidmet. Dieser war der bedeutendste Mitglied der Familie und eine bedeutende politische Persönlichkeit in der zweiten Hälfte des XIX. Jahrhunderts in Banat. In seiner Eigenschaft als Abgeordneter vertrat er mehrere Distrikte des Banats im ungarischen Parlament. Er war sowohl österreichischer als auch ungarischer Freiherr und hatte eine bedeutende Stellung an der Führung von Bosnien-Herzegowina (1882–1886). Er bekam noch weitere Titel, Orden und befand sich an der Führung von zahlreichen Vereinen und Handelsgesellschaften aus dem Banat und aus Ungarn.

Lucian Georgevici s-a afirmat drept una dintre cele mai cunoscute personalități ale banatului din primele patru decenii ale secolului XX.

S-a născut la 16 ianuarie 1875 în satul Ictar din comitatul Timiș în familia lui George și Cristina Georgevici. După ce a terminat școala confesională din satul natal, el urmează cursurile liceelor din Timișoara, Lugoj și Beiuș. La absolvire susține bacalaureatul la Liceul Samuil Vulcan. Cu toate că părinții săi au dorit să devină preot, Lucian georgevici se decide să urmeze cursurile Academiei de Drept din Oradea. El susține examenul de diplomă la Facultatea de Drept din Cluj.

După ce a terminat cu succes studiile universitare și si-a satisfăcut serviciul militar, la insistențele părinților săi, el revin în Banat. Stabilit la Timișoara, între 1902-1905 el lucrează ca stagiar în mai multe birouri de avocatură.

Mărturii din acea perioadă atestă faptul că Lucian Georgevici s-a implicat în acești ani în mișcarea de emanicipare națională a românilor bănățeni.După ce a trebut cu succes examenul de avocat, el s-a înscris înm baroul de avocatură a comitatului Timiș și a deschis, la 24 noiembrie 1905, propriul birou de avocatură la Recaș. După scurt timp el a devenit un avocat de prestigiu cu o numeroasă clientelă.

Paralel cu activitatea profesională el depune o intensă activitate culturală și politică. Împreună cu alți intelectuali români, el susține material societățile de lectură, cântări si corurile agricultorilor.

De-a lungul anilor, Lucian Georgevici a susținut, moral și material, activitatea Astrei, contribuind la întărirea despărțamintelor acesteia din Banat. El va depune o activitate laborioasă în despărțământul Timișoara.

A contribuit la organizarea campaniilor electorale ale PNR din anii 1905-1910 în cercul electoral Timiș-Recaș.

În anii Primului Razboi Mondial Lucian Georgevici este inrolat și trimis pe front și participă la operațiunile militare pe frontul sârbescîn calitate de ofițer al armatei austro-ungare, cu grad de căpitan.

Este membru al Comitetului Executiv al Consiliului național Militar Român constituit la 31 octombrie 1918 și este însărcinat cu orgamizarea și comanda gărzilor naționale românești din localitățile județului Timiș. La 25 noiembrie este munit delegat titular a cercului electoral Timiș-Recaș. În această calitate particilă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și devine membru al Marelui Consiliu Național Român. În contextul întrării trupelor sârbești în Banat, în toamna lui 1918 desfășoară o activitate deosebită pentru apărarea intereselor naționale românești și pentru aplicarea Rezolușiei de la Alba Iulia. Trebuie să subliniem și contribuția sa la editarea ziarului Banatul, organul PNR.

Între cele două războaie el participă intens la viața politică din vechiul district Timiș-Torontal în calitate de membru marcant al PNR. Între 31 august 1922-17 aprilie 1926 și septembrie 1927-12 ianuarie 1929 a fost primar al orașului Timișoara.

Pentru a-i onora memoria, Consiliul Local Timișoara a luat recent decizia ca una dintre străzile orașului să-i poarte numele.

Lucian Georgevici s’est affirmé comme une des plus connues personnalités de la vie politique du Banat des premières quatre décennies du XXe siècle.

 Il est né le 16 janvier 1875 dans le village Ictar du comitat Timiş, dans la famille de Georges et Cristina Georgevici. Après avoir terminé l’école confessionnelle du village natal, il a suivi les cours des lycées de Timişoara, Lugoj et Beiuş. À leur fin, il a soutenu son baccalauréat au Lycée ,,Samuil Vulcan’’. Bien que ses parents eussent voulu qu’il devienne prêtre, Lucian Georgevici va décider de suivre les cours de l’Académie de Droit d’Oradea. Il a soutenu l’examen pour la diplôme de licence à la Faculté de Droit de Cluj.

Après avoir finalisé avec succès ses études universitaires et satisfait son service militaire, à l’insistance de ses parents il est revenu en Banat. Établi à Timişoara, entre 1902 – 1905 il travaille comme stagiaire dans plusieurs bureaux d’avocats de la ville.

Les témoignages de l’époque attestent le fait que Lucian Georgevici s’est engagé dès ces années dans le mouvement d’émancipation nationale des Roumains de Banat. Après avoir passé avec succès l’examen d’avocat, il s’est fait inscrire dans le bureau des avocats du comitat Timiş et il a ouvert, le 24 novembre 1905, son propre bureau d’avocat à Recaş. À bref délai il devient un avocat de prestige avec une nombreuse clientèle. Le long des années il a eu l’occasion de défendre beaucoup de paysans tirés dans des procès, sous divers pretextes, par les autorités de l’époque.

 Parallèlement avec son activité professionnelle il déploie une intense activité culturelle et politique. Avec d’autres intellectuels roumains, il soutient du point de vue matériel les sociétés et les réunions de lectures, de chansons et de musique ou les chœurs des agriculteurs.

Le long des années Lucian Georgevici a soutenu, aussi moral que matériel, l’activité de l’Astra, notamment la consolidation de ses départements de Banat. Il va déployer une grande activité dans le département de Timişoara.

 Il a eu une contribution majeure dans l’organisation des campagnes éléctorales du Parti National Roumain des années 1905-1910 dans le cercle éléctoral Timiş-Recaş.

Dans les années de la Première Guerre Mondiale, enrolé et envoyé sur le front, Lucian Georgevici participe aux opérations militaires sur les fronts serbe et italien en qualité d’officier de l’armée austro-hongroise ayant le degré de capitain. La fin de la guerre le surprend dans la garnison de Timişoara.

Membre du Comité Exécutif du Conseil National Militaire Roumain, constitué le 31 octobre 1918, Lucian Georgevici est chargé d’organiser et de conduire les gardes nationales roumaines dans de nombreuses localités de Timiş. Il participe activement à la constitution des conseils et des gardes nationaux roumains dans de nombreuses localités de Timiş. Le 25 novembre il est nommé délégué titulaire du cercle éléctoral Timiş – Recaş. Dans cette qualité, il participe à la Grande Assemblée Nationale de Alba Iulia et devient membre du Grand Conseil National Roumain. Dans le contexte de l’entrée des troupes serbes en Banat, dès l’automne de 1918 il déploie une activité particulière pour la défense des intérêts nationaux roumains et pour la mise en application de la Résolution de Alba Iulia. Il faut souligner aussi, sa contribution à l’édition, depuis le 16 février 1919, de la gazette Banatul, l’organe du Parti National Roumain.

 Pendant l’entre-deux-guerres il participe intensément à la vie politique de l’ancien district Timiş-Torontal en qualité de membre marquant du Parti National Libéral. Dans les intervales 31 août 1922 – 17 avril 1926 et 21 septembre 1927 – 12 janvier 1929 il a été le maire de la ville de Timişoara.

 Pour honorer sa mémoire, le Conseil Local de Timişoara a pris récemment la décision que l’une des rues de la ville porte son nom.

-

Analiza datelor furnizate de recensămintele din 1880, 1900 şi 1910, în contextul apariţiei unor prestigioase instituţii de cultură şi formării unor conştiinţe active în susţinerea activităţii şcolare din mediul rural şi urban, conturează imaginea unei lumi moderne cu valori şi mentalităţi în schimbare. Acestea s-au produs şi pe fondul interesului cultivat de autorităţile austro-ungare, ca o continuare a dezideratelor luministe, de diminuare a analfabetismului. Prin “Ordinaţiunea” nr. 21.555, emisă de Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică, în 24 septembrie 1870, s-a dispus derularea cursurilor de alfabetizare pentru adulţi. În realizarea acestui proiect au fost angrenaţi inspectorii şcolari de stat, preoţimea, Antistiile comunale, învăţătorii.

Incursiunea demografică asupra populaţiei alfabetizate la nivelul comitatului Arad şi a localităţilor care compun fiecare plasă este un indicator relevant, care se răsfrânge direct asupra pregătirii socio-profesionale ulterioare a segmentelor societăţii moderne. Coordonatele analitice ale cifrelor furnizate de statisticile maghiare, ajută, pe de-o parte la stabilirea dinamicii populaţiei alfabetizate, iar, pe de altă parte, la estimarea factorilor reductivi ai acesteia.

Potrivit statisticilor oficiale maghiare, în comitatul Arad, numărul ştiutorilor de carte, în anul 1874, s-a ridicat la 5.127, un procent de 1,71%. Din totalul populaţiei de 298.555, copii de vârstă şcolară au fost în număr de 48.721 (16,31%). Repartiţia pe sex indică 13.958 băieţi (4,67%) şi 7.644 fete (2,56%); un total de 21.602 (7,23%). Calculul procentual al populaţiei alfabetizate pe anii 1880, 1900 şi 1910 oferă procentele următoare: 16,19%, 31,39%, 39,64%. În oraşul Arad, în 1880, 47,19% persoane ştiau scrie şi citi; în 1900 a fost de a fost de 60,3%, iar în 1910 constatăm un indice de 69,64%.

Repartiţia lor pe plăşi creionează o creştere procentuală apreciabilă în Elek (de la 24,44% în 1880 la 43,67% în 1900 şi la 51,07% în 1910), urmată de Pecica (de la 26,96% în 1880 la 44,15% în 1900 şi respective 55,96% în 1910), Şiria (de la 22,50% în 1880 la 40,52% în 1900 şi respectiv 50,90% în 1910) şi Arad (de la 21,21% în 1880 la 38% în 1900 şi respectiv 46,30% în 1910). Cel mai scăzut procent s-a înregistrat în plasa Hălmagiu (de la 4,48% în 1880 la 10,15% în 1900 şi respectiv 15,24% în 1910).      

Zonele muntoase, cu popenţial economic limitat, private de tentaţiile lumii moderne şi locuite de oameni cu posibilităţi materiale modeste, duceau lipsă de instituţii şcolare şi dascăli. La polul opus, rodnicia zonei de câmpie a Aradului, diversitatea paletei ocupaţionale, modernizarea mijloacelor de comunicaţii au facilitat pătrunderea curentelor culturale, infiltrarea “noului” şi schimbarea, treptată, a mentalităţilor.

Demersul analitic ne obligă să amintim că structura etno-confesională a localităţilor şi-a pus pecetea asupra evoluţiei procesului de alfabetizare. În aşezările cu populaţie mixtă, unde fiecare şi-a organizat viaţa şcolară, culturală şi religioasă, numărul şi, implicit procentul, populaţiei istruite a fost mai ridicat. Însă, şi în zonele bogate, locuite cu precădere de români, instituţia şcolară s-a bucurat de sprijin, iar populaţia instruită a fost numeroasă. Dorinţa intelectualităţii satelor româneşti de a pregăti o viitoare generaţie, care să susţină interesele naţionale, şi prefacerilor de la nivelul societăţii româneşti au contribuit la creşterea interesului pentru susţinerea procesului instructiv-educativ.

La composante finale de la corroboration entre la structure ethno-confessionnelle, en plus des facteurs physiques-géographiques, économiques, sociaux, mentaux, la législation scolaire, l’extension du réseau éducationnel, la fréquentation des écoles, l’aptitude d’être lettré représente le fruit des travaux des autorités laïques et ecclésiastiques d’éclairer la vie du peuple par la culture.

L’interaction de tous ces facteurs permette des extrapolations analytiques pertinentes en ce qui concerne la dynamique du processus d’alphabétisation.

Á cette époque, l’institution éducative a représenté la réponse au besoin de la société et devient ainsi « un facteur générateur de civilisation ».

Dans le contexte de l’apparition de prestigieuses institutions de culture et la formation d’une conscience active qui soutient l’activité scolaire en milieu urbain et rural, l’analyse des données recensées en 1880, 1900 et 1910, crayonne l’image d’une société moderne, avec des valeurs et mentalités en changement. Ceci se produit sur le fondement d’augmentation de l’intérêt porté par les autorités austro-hongrois à la l’éducation du peuple, comme une continuation des idéals illuministes qui visaient la diminution de l’analphabétisme.

Le 24 septembre 1870 le Ministère des Cultes et Education Publique vote une « Ordination » nr. 21.555 et dispensent des cours d’alphabétisation pour les adultes. Les principaux acteurs impliqués dans la réalisation de ce projet ont été les inspecteurs scolaires d’Etat, les prêtres, les « Antisthies » communaux – des Conseils Communaux – et les enseignants.

Un regard porté de plus prés sur la population alphabétisée du comté Arad et dans ses environs, ses « plasses » (unités administrative-territoriales qu’on retrouve dans l’organisation du comté) nous indique l’existence d’un indicateur important qui se reflète directement sur le degré de préparation socioprofessionnelle qui suit au développement de la société moderne.

Les coordonnées analytiques des chiffres fournis par les statistiques magyares aident, d’un part à établir la dynamique de la population alphabétisée et, d’autre part à estimer les facteurs réducteurs de cette dynamique.

D’après les statistiques officielles magyares, dans le comté d’Arad, le nombre des lettrés en 1874 était de 5.127, soit 1,71 %. Le total de la population recensée était des 298.555 personnes, dont 48.721 (16,31%) enfants en âge d’être scolarisés. La répartition en fonction de sexe indiquait 13.958 garçons, soit 4,67% et 7.644 filles, soit 2,56% ce qui nous donne un total de 21.602 (7,23%) enfants scolarisés. Le calcul des pourcentages de la population alphabétisée en 1880, 1900 et 1910 indique les chiffres suivants : 16,19%, 31,39% et 39,64%. Dans la ville d’Arad, en 1880, 47,19% personnes savaient lire et écrire soit; en 1900, soit 63,60% et en 1910 l’indice est 69,64%.

La répartition de ce nombre en «plasses» montre une augmentation particulière à Elek (de 24,44% en 1880 à 43,67% en 1900, et à 51,07% en 1910), ensuite à Pecica (de 26,96% en 1880 à 44,15% en 1900 et 55,96 % en 1910), à Şiria (de 22,50% en 1880 à 40,52% en 1900 et 50,90% en 1910) et à Arad (de 21,21% en 1880 à 38% en 1900 et 46,30% en 1910). Le pourcentage moins élevé on le retrouve dans «la plasse» de Halmagiou (de 4, 48% en 1880 à 10,15% en 1900 et à 15,24% en 1910).

Dans les régions montagneuses, avec un potentiel économique limité, privées des tentations d’une société moderne et habitées par des gens qui ayant des possibilités matérielles plutôt modestes, on retrouve une manque prononcée des établissements scolaires et des enseignants. Au pôle opposé, la richesse de la région de la plaine d’Arad, la diversité des métiers à exercer, la modernisation des moyens de communication ont évidemment facilité la pénétration des nouveaux courants culturels déjà existants en Europe, l’apparition du «nouveau» et le changement progressif des mentalités.

La démarche analytique nous oblige à mentionner que la structure ethno-confessionnelle des communautés reste importante dans l’évolution du processus d’alphabétisation. Dans les villages qui comptaient une population ethnique mixte, où chaque communauté organisait sa propre vie scolaire, culturelle et religieuse, le nombre et évidemment le pourcentage de la population instruite a été plus élevé. Toutefois, dans les régions riches, habitées en majorité par des roumains, l’institution éducationnelle a été soutenue et la population instruite à été également nombreuse.

La classe intellectuelle des villages en Roumaine avait marqué son désir pour préparer une nouvelle génération qui porte les intérêts nationaux et le changement dans la société roumaine. Ceci a fortement contribué au développement et a intérêt croissant pour l’évolution du processus d’éducation.

Ca istoric autoeducat, a tratat, într-o serie de articole, problematica formării poporului român, bazate pe colonizarea Daciei, ulterioară cuceririi din anul 106 după Hristos, în concepţia sa proprie, cu elemente italice, ilirice şi celtice, pe care a încercat să le demonstreze pe baze lingvistice. La fel ca reprezentanţii iluminismului din Transilvania care l-au influenţat major (Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuel Micu), a considerat că dacii au fost exterminaţi în război, astfel încât nu au luat parte la geneza etnică a poporului român. În continuare, a încercat să invoce continuitatea elementului roman în nordul Dunării până în secolul al V-lea, bazându-se pe toate sursele istorice cunoscute, intrând în polemici cu istoricii străini care susţineau contrariul, dar şi cu istoricii români contemporani care au interpretat într-un mod diferit unele surse.

Era foarte categoric şi stăpân pe sine, considerând că a soluţionat definitiv întrebările cu care se confruntase.

Concepţia sa, un amestec de post-iluminism şi romanticism este bine datată, la fel ca şi scrierile sale care rămân foarte interesante pentru acea perioadă, fiind distribuite în multe cronici prestigioase ale epocii.

-

As a self-educated historian, he dealt in a series of articles with the matter of the formation of the Romanian people, based on the colonisation of Dacia, subsequent the conquest of 106 after Christ, in his own conception, with Italic, Illyric and Celtic elements, what he tried to prove on linguistic bases. Just like the representatives of the enlightenment of Transilvania who greatly influenced him (Petru Maior, Gheorghe Sincai, Samuel Micu) he thought that the Dacians had been exterminated in the war so they had not their own part in the ethnic-genesis of the Romanian people.

Further he tried to plead the continuity of the roman element at the North of the river Danube, until the Vth century based on all the known historical sources, entering into polemics with the stranger historians who sustained the contrary, but also with the contemporary Romanian historians who interpreted in a different way some of the sourses.

He was very categorical and self-possessed, considering that he solved the questions he was dealt with, for good.

His conception, a mixture of post-enlightenment and romanticism is well dated just like his writings which remains very interesting for that period, being distributed in many prestigious reviews of the epoch.

-

În 1864 a fost numit de către Maximilian von Habsburg (1832-1867), fratele mai tânăr al împăratului Franz Joseph I, capelan de front al Corpului austriac de voluntari pentru Mexic şi prezentat personal papei Pius al IX-lea. A activat iniţial la Laibach (Ljubljana), apoi la Trieste, iar după proclamarea lui Maximilian în 10 aprilie 1864 împărat, Augustin Weber l-a însoţit în Mexic împreună cu Corpul de voluntari, trecând prin oraşele Veracruz, Orizaba, Cordoba, Puebla şi Mexico, în aşa-numita „aventură mexicană” terminată tragic pentru Maximilian.

S-a întors în Europa în 1867, printre ultimii din Corpul de voluntari, când situaţia în Mexic devenise complet nesigură. Timp de trei ani a continuat să fie capelan de front în diverse oraşe: Agram (Zagreb), Petrovaradin (Novi Sad), Linz şi Cracovia, iar în 1870 s-a întors definitiv în Banat. Între 1870-1871 a fost preot administrator la Neusanktanna (azi Sântana Nouă), între 1871-1882 a fost preot la Bruckenau (azi Pişchia), iar din 1882 până la sfârşitul vieţii, în 1909, preot la Sackelhausen (azi Săcălaz).

În 1896 (sau 1906) a primit titlul de „Ehrendomherr”, în aprilie 1907 a serbat jubileul de aur: 50 ani de activitate ca preot, iar în 19 iunie 1907, la comemorarea a 40 de ani de la moartea împăratului Maximilian, a oficiat un Requiem solemn în Biserica Capucinilor din Viena. Decorat cu Ordinul mexican imperial „Maria de Guadalupe” (rang de cavaler) şi cu medalia comemorativă franceză a expediţiei din Mexic (1862-1863), a fost totodată membru al Academiei “Quiritum” din Roma.

S-a stins din viaţă în 1 februarie 1909 la Săcălaz, la vârsta de 76 de ani, după o lungă suferinţă, în urma unei pneumonii. A fost înmormântat cu mare fast în 4 februarie 1909 în cimitirul de acolo, în prezenţa a numeroşi oameni care l-au cunoscut şi respectat.    

A fost timp de 37 ani membru al Societăţii Muzeale de Istorie şi Arheologie din Banat: de la înfiinţarea acesteia în 25 iulie 1872 până la sfârşitul vieţii sale, în februarie 1909.

Prezenţă constantă, dar extrem de discretă, în cadrul SMIA, Augustin Weber a făcut de-a lungul timpului câteva donaţii muzeului timişorean. Prima sa donaţie importantă a constat în obiecte aduse de el din Mexic, care, prezentate în adunarea generală anuală a Societăţii din 1 iunie 1881, au stârnit senzaţie: tocul de scris din argint al fostului secretar al împăratului Maximilian, pater Augustin Fischer, primit ca amintire de Weber de la acesta; trei monede mexicane mici din argint, din Puebla, transformate în mărturii de botez; o ţigară de foi „puros” uriaşă din anul 1866; o monedă de 1 peso din argint şi un quarter dollar SUA din argint.

Cu diverse ocazii Weber a mai donat muzeului din Timişoara monede, bancnote şi medalii din sec. al XIX-lea, precum şi monede medievale descoperite de el în zona Pişchiei, pe vremea când era preot acolo. A inclus Muzeul de Istorie şi Arheologie din Timişoara în testamentul său, dar procesul de clarificare a moştenirii sale a durat trei ani (1909-1912), iar decoraţiile sale împreună cu „21 de monede vechi din argint şi bronz” au intrat în colecţia muzeului în două rânduri, în 1912 şi în 1914. Custodele de atunci al muzeului, Berkeszi István, afirma că cele mai valoroase piese dintre acestea erau: „talerul de argint” (moneda de 1 peso) emis de împăratul Maximilian în 1866 şi un half dollar american din 1857.  

Pe baza unor informaţii de arhivă şi a registrelor vechi de inventar ale muzeului, autoarea a reuşit să identifice toate cele patru decoraţii ale lui Augustin Weber, păstrate în colecţia Muzeului Banatului din Timişoara. Se insistă pe cele două decoraţii legate de Mexic, care se pot observa şi în fotografia lui Augustin Weber: the Imperial Order „Our Lady of Guadalupe” şi medalia comemorativă franceză a expediţiei din Mexic (1862-1863), acestea fiind prezentate cu un scurt istoric şi apoi descrise amănunţit.

The Imperial Order „Our Lady of Guadalupe” (El Orden Imperial de Nuestra Señora de Guadalupe). Ordinul, înfiinţat în 9 noiembrie 1821 cu titlul de Imperial Orden de Guadalupe de către primul împărat al Mexicului, Agustín de Iturbide, a avut mai multe perioade de existenţă. În timpul împăratului Maximilian, în 1865 ordinul a devenit El Orden Imperial de Nuestra Señora de Guadalupe, fiind acordat - pentru servicii deosebite aduse statului - în două variante, militară şi civilă. Însemnul ordinului în varianta militară avea pe revers inscripţia „Al patriotismo heroico”, în timp ce varianta civilă purta inscripţia „Al merito i virtudes”. Era împărţit în cinci clase: 1. „Gran Cruce” - 30 buc.; 2. „Grande Oficial” - 100 buc.; 3. „Comendador” - 200 buc.; 4. „Oficial” - 500 buc. şi 5. „Caballero” - nelimitat. Ordinul a dispărut definitiv în 1867, după moartea împăratului Maximilian şi căderea celui de-al doilea Imperiu mexican.

Exemplarul Ordinului de Guadalupe din colecţia MBT datează din ultima perioadă de existenţă a acestui ordin (1865-1867), fiind vorba de varianta pentru civili. Piesa, la care s-a păstrat şi panglica originală cu rozetă, este una dintre cele mai fumoase din colecţia de decoraţii a muzeului (nr. inv. 1316). Poate fi considerată o piesă rară în colecţiile muzeale din România (Pl. II).

Medalia comemorativă franceză a expediţiei din Mexic (1862-1863). A fost instituită de împăratul francez Napoleon al III-lea prin decret imperial în 29 august 1863 pentru a-i onora pe cei care au luptat în Mexic, fiind acordată împreună cu o diplomă tuturor participanţilor la operaţiunile militare din Mexic. Medalia din argint din colecţia MBT face parte chiar din prima serie (1862-1863), fiind vorba de varianta oficială semnată de gravorul francez Albert-Désiré Barre Barre (1818-1878). Piesa  se află într-o stare de conservare bună (nr. inv. 1283). Panglica medaliei era fragmentară, lipsind partea din spate a acesteia, dar a fost restaurată. Este o piesă interesantă, spectaculoasă datorită panglicii (Pl. III).

Celelalte două medalii care i-au aparţinut lui Augustin Weber sunt: o medalie a papei Leo al XIII-lea, emisă la aniversarea jubileului de aur (50 ani) al episcopatului său (1893), gravor Francesco Bianchi (1842-1917), cu panglica lipsă (nr. de inv. 1056),  considerată o medalie papală rară şi o medalie “Signum Memoriae”, cum mai este cunoscută medalia jubileului de 50 ani a încoronării împăratului Franz Joseph (1898), cu panglică triunghiulară roşie (varianta pentru militari), foarte bine păstrată (nr. inv. 295). Din nefericire nu se cunosc împrejurările în care i-au fost acordate lui Weber aceste două medalii.

În prezent, dintre piesele mexicane donate sau lăsate moştenire de Weber, în colecţia muzeului se mai păstrează o singură monedă de 5 centavos, din argint, emisă de împăratul Maximilian în 1864 în atelierul monetar din Mexico (nr. inv. 128/1). Este una dintre cele trei monede mexicane transformate în mărturii de botez, donate de Weber în 1881: este perforată, dar lipseşte panglica (Pl. IV).

În articol s-a pus accent pe piesele mexicane păstrate în prezent în colecţia Muzeului Banatului din Timişoara deoarece autoarea consideră că sunt definitorii pentru episodul mexican al vieţii lui Augustin Weber (1864-1867), când a fost capelan al împăratului Maximilian, episod care, prin exotismul, efemerul şi tragismul său, fascinează şi azi în aceeaşi măsură ca în trecut.

-

In 1864 he was appointed field chaplain of the Austrian Volunteers Corps for Mexico by Maximilian von Habsburg (1832–1867), younger brother of Emperor Francis Joseph I, and introduced to Pope Pius IX. He initially served in Laibach (Ljubljana) and in Trieste. Following the proclamation of Maximilian as Emperor on April 10, 1864, he joined his expedition to Mexico, together with the Volunteers Corps, through the cities of Veracruz, Orizaba, Cordoba, Puebla and Mexico. The so-called “Mexican adventure” ended tragically for Maximilian.

He came back to Europe in 1867, when situation in Mexico became completely unsafe, among the last of the volunteers. For three years he continued to serve as fi eld chaplain in several cities: Agram (Zagreb), Petrovaradin (Novi Sad), Linz and Kraków. In 1870 he definitively returned to Banat. In 1870 and 1871 he served as administrative priest in Neusanktanna (nowadays Sântana Noua). Between 1871 and 1882 Augustin Weber functioned as priest in Bruckenau (nowadays Pischia), and from 1882 until 1909, when he passed away, in Sackelhausen (nowadays Sacalaz).

In 1896 (or 1906) he was entitled to “Ehrendomherr”; in April 1907 he celebrated the golden jubilee: fifty years of priesthood. On June 19, 1907 he celebrated a Solemn Requiem in the Capuchin Church from Vienna, in commemoration of the death of Emperor Maximilian (1867). He was awarded the Imperial Mexican Order “Maria de Guadalupe” (knight rank) and the French commemorative medal of the Mexico expedition (1862–1863). He was also a member of the “Quiritum” Academy from Rome.

He died of pneumonia, aged 76, on February 1, 1909, in Sacalaz. Augustin Weber had been interred in the local cemetery on February 4, 1909, in the presence of a large attendance, persons who knew and respected him.

For 37 years he had been member of the Society of History and Archaeology Museum, since its foundation on July 25, 1872 until his death in 1909.

His presence at the meetings of the society was one extremely discrete, but constant. Along the years he made several donations to the museum from Timisoara. His first significant donation consisted in objects brought from Mexico, which were displayed at the yearly general assembly of the society on June 1, 1881 and caused sensation. It comprised a silver pen, gift of pater Augustin Fischer, former secretary of Emperor Maximilian, three small Mexican silver coins from Puebla used as baptizing tokens, a huge 1866 “puros” cigar, a silver one peso coin and an US quarter dollar.

On several other occasions, Weber had donated the museum in Timisoara 19th century coins, bank notes and medals, together with medieval coins found by him in the area of Pischia when serving as a priest there. He included the History and Archaeology Museum from Timisoara in his last will, but it took three years (1909–1912) for his legacy to be clarified. His decorations, together with other “21 old silver and bronze coins” had entered the museum’s collection successively, in 1912 and 1914. The curator of the museum at that time, Berkeszi István, affirmed that the most valuable pieces were “the silver taler” (one peso coin) issued by Maximilian in 1866 and an US half dollar from 1857.

On the basis of archive information and old museum inventories, the author had succeed in identifying all the four decoration of Augustin Weber, kept in the collection of the Banat Museum in Timisoara. The analysis is focused on the decorations connected with Mexico, namely the Imperial Order „Our Lady of Guadalupe” and the French commemorative medal of the Mexico expedition (1862–1863), which can be identified also in the photograph of Augustin Weber.

The Imperial Order “Our Lady of Guadalupe” (El Orden Imperial de Nuestra Señora de Guadalupe). Th e order was established on November 9, 1821, as the Imperial Orden de Guadalupe by the first emperor of Mexico, Agustín I (Agustín Cosme Damián de Iturbide ANALELE BANATULUI, S.N., ARHEOLOGIE – ISTORIE, XVIII, 2010 236 y Aramburu, 1783–1824) and recorded several stages of evolution. During Maximilian’s reign, in 1865, it became El Orden Imperial de Nuestra Señora de Guadalupe, being awarded for distinctive services brought to the state, in military or civil variants. The military badge of the order bear on the reverse the inscription “Al patriotismo heroico”, while the civil one read “Al merito i virtudes”. It comprised five ranks: 1. “Gran Cruce” – 30 specimens issued; 2. “Grande Ofi cial” – 100 specimens; 3. “Comendador” – 200 specimens; 4. “Oficial” – 500 specimens and 5. “Caballero” – unlimited number. The order had definitely disappeared in 1867, after the death of Emperor Maximilian and the fall of the second Mexican Empire.

The specimen of the Imperial Order „Our Lady of Guadalupe” from the collection of the Banat Museum in Timisoara dates from the last period of existence of this order (1865–1867), being a civil variant. The piece, with its original ribbon and rosette kept, is one of the most beautiful from the decorations collection of the museum (inventory no. 1316). It can also be considered as a rare specimen of the kind in the museums from Romania (Pl. II).

The French commemorative medal of the Mexico expedition (1862–1863). It was established by the French emperor Napoleon III by imperial decree on August 29, 1863, to honor those who had fought in Mexico. The medal was awarded along with a diploma to all the participants in the military operations from Mexico. The silver medal from the collection of the Banat Museum in Timisoara is part of the very first series (1862–1863), representing the official variant signed by the French engraver Albert-Désiré Barre (1818–1878), Graveur General at the Paris Mint starting with 1855. The specimen is well preserved (inventory no. 1283). The ribbon is fragmentary, as its back part is missing, but it has been restored. It is an interesting piece, even spectacular considering its ribbon (Pl. III).

One of the other two medals that belonged to Augustin Weber is a medal of Pope Leo XIII, issued in 1893 to commemorate the golden jubilee – 50th anniversary of its bishopric, engraved by Francesco Bianchi (1842–1917), lacking ribbon (inventory no. 1056), considered as a rare papal medal. The other one is a “Signum Memoriae”, as it is known the medal of the jubilee celebrating the 50 years from the coronation of Emperor Francis Joseph I (1898), with a red triangular ribbon (military variant), very well preserved (inventory no. 295). Unfortunately, the circumstances in which these medals were awarded to Weber are not known.

Today, from the Mexican pieces donated or bequeathed by Augustin Weber, only one coin it is kept in the museum. It is a silver five centavos coin, issued by Emperor Maximilian in 1864 in the mint of Mexico (inventory no. 128/1), one of the three Mexican coins transformed into baptizing tokens, donated by Weber in 1881. It is perforated and the ribbon is lacking (Pl. IV).

The paper deals mainly with the Mexican pieces kept today in the collection of the Banat Museum in Timisoara, as the author considers them representative of the Mexican episode (1864–1867) in the life of Augustin Weber, as chaplain of Emperor Maximilian, an exotic, ephemeral and tragic episode that still fascinates today as it did in the past.

A analiza caracterul prezenţei militare franceze în Banat, la sfârşitul Primului Război mondial se sprijină pe efortul de identificare şi de înţelegere a evoluţiilor şi dinamicilor unei intervenţii inedite în istoria militară.

Misiunea militară franceză a fost influenţată de situaţia particulară din Banat, congruentă conflictului: invazia militară a teritoriului din partea unui „aşa zis aliat sârb”, menţinerea administraţiei civile ungureşti şi revendicările naţionale româneşti în urma Marii Adunări de la Alba-Iulia. În ceea ce priveşte durata, distingem două perioade diferite, antonimice ca reprezentare: noiembrie – decembrie 1918, reprezentând sfârşitul războiului, şi ianuarie 1919, echivalând cu începutul păcii. Primul interval corespunde unei simple prezenţe a trupelor staţionare franceze, în aşteptarea ordinului de demobilizare. În ceea ce priveşte distribuţia rolurilor franceze, putem reţine prestanţa celor trei actori: generalul Franchet d’Esperey, comandantul Armatelor Aliate din Orient cu cartierul său general de la Salonic, generalul Paul Prosper Henrys, comandantul Armatei franceze din Orient şi cartierul său de la Belgrad şi generalul Henri Mathias Berthelot şi centrul său de comandă de la Bucureşti. Notele diplomatice şi jurnalele au pus în evidenţă în mai multe privinţe contradicţiile, inconsecvenţele şi fricţiunile decizionale în legătură cu instalarea şi rolul truplelor.

În urma diferitelor solicitări ale românilor (audienţe, revendicări, petiţii, memorii) şi din cauza atitudinii sârbilor, prezenţa franceză a fost investită treptat cu competenţe de poliţie internaţională, de menţinere a păcii şi de misiune de interpunere între două populaţii învrăjbite. Este vorba în fapt de o soluţie diplomatică pentru a regla diferendul româno-sârb, izbucnit după Armistiţiul de la Belgrad din 13 noiembrie 1918. Scopul declarat al misiunii franceze a fost acela de a asigura un bun climat desfăşurării Conferinţei de Pace de la paris.

Trupele franceze s-au instalat încă din primele zile ale lunii decembrie 1918. Ele au ocupat câteva puncte aleatorii şi dispersate ale regiunii. Implicarea trupelor franceze în a tempera conflictele locale a determinat delimitarea un interstiţiu între români şi sârbi. Reuşita s-a datorat corpului de cavalerie a lui Juinot-Gambetta, care a participat la operaţiunea de arestare a mareşalului german Mackensen, celei de a 11-a Divizii de Infanterie Colonială (11e D.I.C.), compusă din spahii, sub comanda generalului Léon Gaston Jean-Baptiste Farret. Grosul acestei divizii a sosit la sfârşitul lunii ianuarie 1919 şi s-a instalat în oraşe ca : Orşova, Caransebeş, Lugoj, Lipova. În februarie 1919, atmosfera teribilă de insecuritate din Timişoara a avut ca efect instalarea celei de a 17-a Divizii de Infanterie Coloniale (17e D.I.C.), sub comanda generalului Ernest Pruneau.

Corurile şi fanfarele din Banat au făcut ca staţionarea franceză să devină o experienţă memorabilă. Pentru locuitorii români sosirea soldaţilor francezi a reprezentat speranţa de a dobândi libertatea expresei, posibilitatea de a-şi putea manifesta public sentimentele de apartenenţă la România. Pentru Consiliul Dirigent armata franceză a fost o garanţie în menţinerea ordinii şi un sprijin în demersurile de transfer al autorităţii.

Ceea ce la început părea a fi rezulatatul unui exerciţiu de improvizare, se dovedeşte în final, ţinând cont de contextul dificil de desfăşurare, drept o misiune preventivă de asistenţă a populaţiie civile, supusă unei multitudini de constrângeri sau inerţii, de la parcursul său de simplă prezenţă şi ariergardă a armatelor sârbeşti (trupe staţionare), la o implicare pentru a asigura securitatea şi pacea, dovedevind astfel complexitatea perioadei imediat următoare războiului în Banat.

S’interroger sur le caractère de la présence militaire française en Banat, à la i n de laGrande Guerre, porte sur l’ef ort d’identii cation et de compréhension des évolutions et des dynamiques d’une intervention inédite dans l’histoire militaire. La mission française a été inl uencée par la situation particulière de Banat, congruente du conl it: l’invasion militaire du territoire de la part d’un « soidisant  » allié serbe, le maintien de l’administration civile hongroise et les revendications nationales roumaines suite à la Grande Assemblée Nationale d’AlbaIulia. En ce qui concerne la durée, on distingue deux périodes dif érentes, antonymiques comme représentation : novembre – décembre 1918, représentant la i n de la guerre, et janvier – février 1919, équivalant avec le début de la paix. Le premier intervalle correspond à une simple présence des troupes stationnaires fran-çaises en attendant l’ordre de démobilisation. En ce qui concerne la distribution des rôles français, on retient la prestation de trois acteurs : le général Louis Franchet d’Espérey, le commandant des Armées Alliées d’Orient de son quartier général de Salonique, le général Paul Prosper Henrys, commandant de l’Armée française d’Orient de son quartier de Belgrade et le général Henri 91 Pierre Renouvin, Jean-Baptiste Duroselle,  Introduction à l'histoire des relations internationales, Paris (1991), 27.92 Olivier Forcade, Les nouvelles missions sont-elles aussi nouvelles qu’on le dit?. Métamorphose des missions? Le soldat et les armées dans les nouveaux contextes d’interventions, Actes du colloque de 14, 15 et 16 juin 1994 sous la direction de h omas Hubert Jean-Pierre, avril 2000, 25–26.Mathias Berthelot de son centre de commandement de Bucarest. Les notes diplomatiques et les journaux ont à plusieurs reprises mis en exergue des contradictions, des inconséquences et des frictions décisionnels au sujet de l’installation et du rôle des troupes françaises. Suite aux dif érentes demandes roumaines (audiences, revendications, pétitions, mémoires), et à cause de l’attitude des serbes, la présence française a été peu à peu investie avec des compétences de police internationale, de maintien de la paix et de mission d’interposition entre deux populations enl ammées. Il s’agissait en fait d’une solution diplomatique pour régler le dif érend roumano-serbe, issu après l’Armistice de Belgrade de 13 novembre 1918. Le but déclaré de la mission française a été celui d’assurer un bon climat pour l’acheminement de la Conférence de Paix de Paris. Les troupes françaises se sont installées à partir de premiers jours du mois décembre 1918. Elles ont occupées quelques points aléatoires et dispersés de la région. L’implication des français pour apaiser les conl its locaux ont peu à peu délimité un interstice entre les roumains et les serbes. La réussite a été due au corps de cavalerie de Jouinot-Gambetta, qui a participé à l’opération d’internement du maréchal allemand Mackensen, à la 11e Division d’Infanterie Coloniale (11e D.I.C.), composée de spahis, sous la commande du général Léon Gaston Jean-Baptiste Farret. Le gros de cette division a été arrivé à la i n du janvier 1919 et s’est installé dans les villes comme: Orşova, Caransebeş, Lugoj, Lipova. En février 1919, l’atmosphère terrible d’insécurité de Timişoara a eu comme ef et l’installation de la 17e Division d’Infanterie Coloniale (17e D.I.C.), sous les ordres du général Ernest Pruneau.Les chœurs et les fanfares du Banat ont fait du stationnement français une expérience mémorable. Pour les habitants roumains, l’arrivée des soldats français a représenté l’espérance d’acquérir de la liberté d’expression, de la possibilité de pouvoir manifester publiquement les sentiments d’appartenance à la Roumanie. Pour le Conseil Dirigent l’armée française a été un gage pour le maintien de l’ordre et un soutien pour les démarches du transfert d’autorité administrative.Ce qui au début semblais être le résultat d’un exercice d’improvisions, se prouve i nalement, en tenant compte des conditions dii  ciles d’exécution, comme une mission préventive et d’assistance à la population civile. La conduite de cette mission ou de cette intervention, soumise à une multitude de contraintes ou inerties, son parcours d’une simple présence et arrièregarde serbe (troupes stationnaires) à une implication pour assurer la sécurité et la paix, prouve la complexité de l’après-guerre au Banat.

Îmbunătăţirea structurilor care a avut loc în aeronautica militară în primul deceniu interbelic a dus, în final, la o organizare adecvată a apărării spaţiului aerian naţional. Personalul navigant şi tehnic a fost bine antrenat în zboruri individuale şi în formaţie. În această perioadă aviatorii militari au executat numeroase raiduri care au situat aeronautica română pe noi culmi de glorie. Se poate spune, cu certitudine, că perioada interbelică a reprezentat pentru aviaţia română adevăratul său pionierat, ani în care au fost experimentate cele mai măiestre tehnici de pilotaj, dând românilor încrederea că vor putea juca un rol de seamă în acest domeniu pe marea scenă a istoriei.

Obwohl zu Beginn der 1920-er Jahre die verfassten Pläne der rumänischen Verantwortlichen für die Entwicklung der Aeronautik den Ankauf von 2000 Geräten als Luftwaff en voraussahen, beginnend mit den ungefähr 50 Geräten, bis im Jahr 1925 (der Höchepunkt im ersten Jahrzehnt der Zwischenkriegszeit bis wann man Luftzeuge angekauft hat) war nur der Ankauf von einer Anzahl von 300 Flugzeugen, von den verschiedensten Arten, möglich. In derselben Zeitspanne wurde auch das Bedienungssystem der neuen Waff e aud dem Lugtwesen gegründet, die Hauptstrukturen wurden von dem Oberdienst der Aeronautik, dem Generalinspkteur der Aeronautik und dem Kommando der Schulen und Schulungszentren für Aeronautik dargestellt. Städte wie: Iasi, Bucuresti, Brasov, Galati oder Constanta haben wichtige Rollen in dem Aeronautiksystem erhalten, dadurch, dass sie wichtige Kategorie des Luftwesens hatten: Bombardierung, Jagd, Anerkennung, Hydroluftwesen, oder Flugzeugbau.

Die Verbesserung der Strukturen welche in der Militäraeronautik im ersten Jahrzehnt der Zwischenkriegszeit stattgefunden hat, hat am Ende zu einer entsperchenden Organisierung der Verteidigung des nationalen Lauftraums geführt. Das navigierende und technische Personal wurde gut in individuellen Flügen sowie in Formationsfl ug trainiert. In dieser Zeistspanne haben die Militärfl ugzeugfl ieger mehrere Luftangriff e durchgeführt, welche die rumänische Militäraeronautik auf den Höhepunkt des Ruhms angebracht haben. Man kann sicher sagen, dass die Zwischenkriegszeit für das rumänische Flugwesen sein wahrer Wegbereiter dargestellt hat, die Jahre in welchen die meisterhaften Flugtechniken experimentiert wurden und welche den Rumänen das Vertrauen gegeben haben, dass sie eine wichtige Rolle in diesem Bereich im Rahmen der großen Szene der Geschichte spielen werden.

A fost aprobată şi construirea unui azil de zi pentru copii muncitorilor, precum şi a unui pavilion pentru bolnavii incurabili aflaţi la Azilul de bătrâni.

Primăria municipiului a fost nevoită în cursul anului 1933 să preia în administraţie o serie de spitale din Timişoara.

Discuţii ample s-au purtat pe seama construirii unui Palat de Justiţie, o chestiune rămasă în suspensie de 33 de ani, Delegaţia Consiliului Municipal şi Consiliul Municipal stabilind terenul pe care urma să se construiască edificiul respectiv, condiţiile angajării Primăriei la realizarea proiectului, precum şi cuantumul contribuţiei locuitorilor oraşului pentru realizarea acestuia.  O altă cerere similară  (înălţarea unui Palat al Artelor Frumoase) a venit din partea Societăţii Academice de Arte Frumoase, Primăria municipiului distribuind un teren în acest sens.

A fost acordat sprijin financiar pentru transferul de la Cluj-Napoca la Timişoara, a materialului didactic şi a mobilierului aparţinând  Academiei de Arte Frumoase, care începând cu anul 1933 şi-a desfăşurat activitatea în oraşul de pe Bega.

Alte două planuri importante pentru conducerea oraşului, refacerea faţadei Teatrului comunal şi repararea şi amplificare Abatorului comunal, nu au putut fi realizate în anul pe care îl analizăm din motive birocratice (întârzieri privind aprobarea documentaţiei de către forurile de la Bucureşti). A fost motivul pentru care Primăria a înaintat instituţiilor centrale competente două memorii în vederea simplificării procedurilor birocratice.

În 1933 a fost cumpărat edificiul Căminului muncitorilor pentru transformarea lui în Institut obstetric.

În şedinţele Consiliului Municipal a fost discutată şi situaţia instituţiilor culturale care erau subordonate Primăriei, respectiv starea precară în care se aflau Muzeul Bănăţean şi Biblioteca oraşului. Primarul Liviu Gabor sublinia că lucrurile ar intra pe făgaşul normal în momentul realizării Palatului Cultural (un vis vechi al fruntaşilor oraşului), în care urmau să funcţioneze şi cele două instituţii. S-a propus şi înfiinţarea unor mici biblioteci pentru locuitorii cartierelor de la periferia municipiului.

Conducerea Primăriei s-a ocupat şi de întreţinerea şcolilor, ca şi de asigurarea unei pregătiri profesionale de calitate pentru tinerii care urmau cursurile Şcolii de ucenici a Tramvaielor comunale. Se avea astfel în vedere formarea de meseriaşi bine pregătiţi profesional, care urmau să muncească în intreprinderile aparţinând Primăriei.

În ciuda dificultăţilor economice au fost acordate subvenţii unor instituţii sau societăţi culturale precum şi cultelor religioase din Timişoara.

Primăria a sprijinit unele iniţiative tehnice, cum a fost cea care urmărea trecerea Uzinei de gaz la fabricarea cocsului, proiect în realizarea căruia a fost implicată şi Politehnica timişoreană.

O atenţie deosebită a fost acordată refacerii trotuarelor şi străzilor din oraş (s-a prevăzut reconstruirea în întregime a străzii Telbisz între Teatrul comunal şi Gara Domniţa Elena), reabilitarea unor poduri, prelungirea reţelelor de curent electric, completarea reţelei de conducte de apă, construirea unor linii de înaltă tensiune, desecarea terenurilor mlăştinoase, precum şi mutarea depozitului de gunoi al oraşului.

Primarul Liviu Gabor analizând problema extinderii construcţiilor de locuinţe, sublinia că nu era în interesul general  ca locuitorii să fie încurajaţi să construiască la periferii deoarece oraşul era aşezat pe un teritoriu şi aşa prea mare, fapt ce reclama cheltuieli edilitare şi taxe enorme care ar trebui să fie suportate în mod normal de aproximativ jumătate de milion de oameni.

A fost discutată în cursul anului 1933 şi problema construirii unui aeroport la Timişoara, ca şi cererea Societăţii de Radiodifuziune Bucureşti pentru realizarea unui studiou în Timişoara, conducerea  municipiului fiind receptivă faţă de cele două iniţiative.

Asociaţiile sportive din oraş s-au bucurat de sprijinul Primăriei, care le-a acordat o serie de facilităţi (arendarea unor terenuri, reducerea chiriilor, aprobarea pentru extinderea unor arene sportive, etc.)

Toate aceste hotărâri pe care le-au adoptat Delegaţia Consiliului Municipal şi respectiv Consiliul Municipal în anul 1933 au avut darul să ducă la continuarea procesului de modernizare al oraşului Timişoara, la transformarea acestuia într-un oraş european, în ciuda crizei economice.

-

The building of a day shelter for workers’ children, as well as of a pavilion for incurable patients of the old men Asylum were also ratified.

The Townhall was bound to take over in administration a series of hospitals in Timisoara in 1933.

Ample discussions were led concerning the construction of a Justice Palace, that had been a vague matter for 33 years. The Delegation of the Town Council and the Town Council established the ground on which the edifice was to be built, the conditions of employment of the Townhall in the project accomplishment, as well as the amount of contribution of the town inhabitants to this project. A similar demand (the building of a Palace of Fine Arts) came from the Academic Society of Fine Arts. The Townhall alloted a land for this matter.

Financial support was offered to transfer the didactic material and the furniture belonging to the Academy of Fine Arts from Cluj-Napoca to Timisoara where it had developped its activity since 1933.

Another two important plans for leading the town, restoration of the facade of the communal Theater and reparation and enlargement of the communal Slaughterhouse could not be achieved in the year we are analyzing from bureaucratic reasons (delays regarding the approval of documentation by the forums from Bucharest). That was the reason for which the Townhall presented two memorials to the competent central institutions in view of simplification of the bureaucratic procedures.

In 1933, the edifice of the Workers’ House was purchased to transform it in an Obstetric Institute.

In the meeting of the Town Council it was also discussed the situation of the cultural institutions subordinated to the Townhall, respectively the precarious state in which the Museum of Banat and the Town Library were. The mayor Liviu Gabor emphasized that things would get into a rut in the moment of building of the Cultural Palace (an old dream of the town leaders), where the two institutions were to function. It was also proposed setting up some small libraries for inhabitants of the parishes from the town outskirts.

The Townhall leading team was also concerned with maintenance of school, as well as with quality professional training of the young who were following the courses of the communal Tramways Apprentice School. It was pursued to train professionally well qualified workers who were to work in the enterprises belonging to the Townhall.

Despite economic difficulties, subsidies were granted to cultural institutions and societies, as well as to religious cults from Timisoara.

The Townhall supported some technical initiatives as that one that was following producing cocs by the Gasworks, project in whose achievement the Polytechnic University was also involved.

A special attention was paid to restoration of pavements and streets of the town (it was provided entire reconstruction of the Telbisz street between the communal Theater and the Domnita Elena Station), rehabilitation of some bridges, elongation of electric networks, completion of water pipe network, construction of high voltage lines, draining of moors, as well as removal of the garbage deposit of the town.

The mayor Liviu Gabor analyzed the problem of extension of dwelling construction and he emphasized the fact that inhabitants should not have been encouraged to build in the suburbs because the town was settled on a too large area that required town expenses and huge taxes that should have been paid by half of milllion of inhabitants.

The problem of building an airport at Timisoara, as well as the proposal of the Society of Radio System Bucharest to have a studio in Timisoara were also discussed in 1933. The leaders of the town were very receptive to the two proposals.

The sports associations of Timisoara enjoyed the support of the Townhall that offered them a series of facilities (leasing of grounds, rent cuts, approval of extinction of sportive arenas etc.)

All these decisions adopted by the Delegation of the Town Council and, respectively by the Town Council in 1933 carried on the process of modernization of Timisoara, its transformation in a European town despite the economical crisis.

Continuând tradiţia „Astrei” şi Regionala bănăţeană s-a preocupat încă din primul an de activitate să-şi organizeze adunările generale. Acestea se convoacă anual, iar în cazuri excepţionale de mai multe ori pe an. Participau la aceste adunări toţi membrii Regionalei, dar drept de vor decisiv aveau doar membrii fondatori, pe viaţă şi activi confirmaţi în anul precedent şi având cotizaţia achitată. Ceilalţi membri – onorari, corespondenţi şi ajutători – aveau doar drept de vot consultativ. Locul adunării viitoare se stabilea în ultima adunare generală de către aceasta, iar data desfăşurării era stabilită de către Comitetul Regionalei. Adunarea era convocată cu cel puţin 15 zile libere înaintea datei stabilite printr-un convocator publicat în presă.

Adunarea generală alegea pe o perioadă de cinci ani preşedintele şi comitetul Regionalei din rândul preşedinţilor despărţămintelor judeţene şi ai secţiilor Regionalei, stabilea programul de activitate, aproba execuţia bugetară şi bugetul pentru anul viitor, acorda premii şi stipendii, hotăra primirea de noi membri corespondenţi, numea membrii activi ai secţiilor etc. După ţinerea adunării, preşedintele Regionalei înainta Comitetului Central al „Astrei” raportul anual de activitate împreună cu procesul verbal al adunării generale. Hotărârile adunării erau trimise Comitetului Central al „Astrei”, iar cele ce depăşeau interesele Regionalei se puteau plica numai după ce primeau aprobarea conducerii de la Sibiu.

Programul adunării generale se anunţa cu cel puţin două săptămâni, prin aplicarea lui în periodicele din Banat, iar ordinea de zi diferea în funcţie de problemele abordate. După modelul „Astrei”, seara de cunoştinţă era un prilej de reîntâlniri şi discuţii amiabile la cel mai important hotel din oraş. Programul primei zile începea prin participarea la serviciul religios. După oficierea serviciului religios urmează prima şedinţă deschisă de preşedintele Regionalei, care evidenţiază momentele cele mai importante din activitatea acestei. Raportul de activitate este prezentat de secretarul Regionalei, fiind urmat de alegerea comisiilor de lucru pentru examinarea raportului general de activitate, aprobarea execuţiei financiare pe anul încheiat şi a bugetului anului următor şi pentru înscrierea de noi membri. În după-masa zilei se desfăşura conductul etnografic şi alegoric, care îşi propunea să înfăţişeze bogăţiile spirituale şi materiale specifice zonei şi concursul de coruri, fanfare şi jocuri populare. Seara, se organiza un program artistic. A doua zi avea loc o şedinţă administrativă în care se citeau rapoartele comisiilor şi se vota proiectul de buget.

Primele două adunări generale al Regionalei, cea de la Oraviţa (26-27 iunie 1938) şi Lugoj (24-25 iunie 1939) s-au desfăşurat după acest program, fiind adevărate sărbători naţionale pentru românii din aceste zone ale Banatului. Ele s-au bucurat de participarea unor personalităţi de seamă ale Banatului, de numeroase coruri şi fanfare, dar şi de un public entuziast. Datorită evenimentelor şi internaţionale, adunările generale din 1940, 1941 şi 1942 s-au desfăşurat la Timişoara, în sala festivă a Liceului Comercial din Timişoara, având doar un caracter administrativ.

Adunarea generală de la Bocşa (27 iunie 1943), deşi s-a desfăşurat doar într-o zi, a reuşit, prin numărul mare de participanţi şi manifestările cultural artistice organizate, să reprezinte o adevărată sărbătoare pentru sudul Banatului. Din păcate, din cauza evoluţiei evenimentelor politice, aceasta va fi ultima adunare generală a Regionalei bănăţene.

-

-

-

-

După lovitura de stat de la 23 august 1944, Uniunea Patrioţilor, în noile condiţii existente, a trecut la reorganizarea activităţii sale şi a luat parte activă la mişcarea pentru comunizarea ţării. În consecinţă, ea a participat, la 6 septembrie 1944, la întemeierea Grupului Patriotic Antihitlerist, iar după ce, la 27 septembrie acelaşi an, a aderat la Platforma Frontului Naţional Democrat, a intrat în Consiliul Naţional al acestuia, ca una din organizaţiile fondatoare.

Noul sistem de alianţe promovat de comunişti după 23 august continuă să oglindească cerinţele fundamentale de ordin naţional, antifascist ce se menţineau în faţa ţării, trebuia să primească o componenţă preponderent socială, de clasă, care să permită înfăptuirea transformărilor revoluţionare necesare. În primul rând, pe comunişti şi pe organizaţiile lor satelit, ca Uniunea Patrioţilor, îi interesau să slăbeasca partidele tradiţionale din România şi să rupă din acestea disidenţe sau pături sociale, pe care să şi le subordoneze.

Unul dintre obiectivele declarate ale Uniunii Patrioţilor era combaterea speculei, care prolifera în perioada respectivă, din cauza penuriei de alimente, datorită atât consumului intern, cât, mai ales, războiului împotriva Germaniei naziste. Pentru aceasta, Uniunea Patrioţilor a trecut la organizarea aşa-ziselor comitete cetăţeneşti.

În concluzie, activitatea Uniunii Patrioţilor în Banat din anul 1944 se caracterizează prin ieşirea ei din ilegalitate şi încercarea de a se organiza în teritoriu. În acelaşi timp, reprezentanţi ai acestei organizaţii satelit al P.C.d.R. ajung să facă parte din guvern şi din organele locale ale administraţiei de stat, unde au desfăşurat o intensă activitate politică procomunistă.

Der politische Verband, der sich selbst Patriotenverband nannte, wurde im Jahre 1942, ein Jahr nach dem Eintritt Rumäniens im antibolschewistischen Krieg, auf dem Gebiet der Sowjetunion gegründet. Schon seit seiner Gründung sollte es ein Satellit der Rumänischen Kommunistischen Partei werden.

Dieser prokommunistische Verband konnte, auch dank der fi nanziellen Hilfe der Sowjets, schon seit dem Jahre 1933 auf sowjetischen Boden eine Zeitung und einen Rundfunksender mit dem Titel „Freies Rumänien”, geleitet von dem bekannten kommunistischen Agitator Leonte Rautu, gründen. Anstelle sich in der rumänischen Armee einzureihen und an dem antibolschewistischen Krieg teilzunehmen, verliess dieser Rumänien auf illegaler Weise und ging in der UdSSR zu Beginn des Krieges.

Diese illegale Organisation konnte sich auf dem ganzen Gebiet, einschliesslich Banat, ausdehnen und konnte hier schon ab 1943 auch eine Zeitung, die auf demagogischer Weise „Der patriotische Kampf” genannt wurde, herausgeben.

Diese Organisation und all seine Presseerzeugnisse waren von Verräter der nationalen Interessen und Fahnenfl üchtige aus der rumänischen Armee angeführt, die sich vornahmen, unter der prunkhaften Bennenung Patriotenverband die Bevölkerung Rumäniens irrezuführen und je mehr Anhänger für sich zu gewinnen.

Nach dem 23 August 1944 wurde diese Organisation, zur selben Zeit mit der P.C.d.R. gesetzesgemäss und unterstützte kräftig, zusammen mit der P.C.d.R., die Kommunisierung und Sowjetisierung Rumäniens.

Im Banat begann es gleich sich zu organisieren und konnte mit Hilfe der Kommunisten einen regionalen Verein, der die Kreise Timis, Caras-Severin, Arad und Hunedoara umfasste, gründen. Im Jahre 1944 konnte es Kernorganisationen in den Städten Timisoara, Caransebes, Resita, Arad, Anina, Lipova und Orastie gründen. Der Patriotenverband versuchte Mitglieder aus allen politischen Parteien, einschliesslich den traditionellen Parteien (P.N.T. und P.N.L.), für sich zu gewinnen.

Diese prokommunistische Organisation verstärkte ihre Tätigkeit nachdem sie gesetzesgemäss wurde, als die P.C.d.R. und die Rote Armee ihr logistische Unterstützung für die Ausdehnung in diesem Landesteil geboten haben.

Schlussfolgernd kann gesagt werden, dass diese Organisation, die sich selbst Patriotenverband nannte, sich als eine antipatriotische, demagogische, prokommunistische, prosowjetische und somit vaterlandsverräterische Organisation erwies.

-

Etatizarea Băncii Naţionale a României a reprezentat prima etapă spre dezorganizarea sistemului bancar din ţara noastră şi spre denaturarea funcţiilor normale ale creditului bancar şi, în egală măsură, ale capitalului bancar.

Reforma monetară nu a reprezentat, deci, o surpriză, populaţia românească arătându-se interesată de data şi regulile de schimb privind moneda naţională.

În anii 1944-1945 importanţa băncilor din judeţul Severin s-a diminuat considerabil, datorită devalorizării rapide a monedei naţionale şi a orientării firmelor industriale şi comerciale spre alte surse de creditare.

În pofida fenomenelor negative descrise mai sus, în judeţul Severin funcţionau numeroase bănci, unele reînfiinţate în timpul regimului condus de mareşalul Antonescu.

Băncile populare erau destinate să-i ajute pe ţărani, oferindu-le credite avantajoase pentru cumpărarea de utilaje agricole, seminţe, etc.

La sfârşitul anului 1945, în judeţul Severin ăşi desfăşurau activitatea şapte bănci populare, strâns legate de Federala ,,Lugojana” din Lugoj. În întreg anul 1945 Institutul Naţional al Cooperaţiei a acordat câteva credite, prin intermediul băncilor populare şi al sucursalei Lugoj a Băncii Naţionale, pentru a remedia situaţia din agricultura judeţului Severin, profund afectată de al doilea război mondial şi de aplicarea Convenţiei de Armistiţiu.

În mod evident, creditarea agriculturii din judeţul Severin a reprezentat o prioritate pentru băncile populare în perioada 1946-1948, după reorganizarea acestora şi primirea unui sprijin mai substanţial din partea statului, prin intermediul Institutului Naţional al Cooperaţiei.

De asemenea, alte instituţii bancare au acordat credite substanţiale pentru întreprinderile industriale din judeţul Severin, în vederea procurării de materii prime şi de utilaje performante.

În concluzie, în perioada 1944-1948, băncile şi instituţiile de credit din judeţul Severin au încercat, în măsura posibilităţilor, să crediteze alte sectoare economice, în special agricultura şi industria, în ciuda crizei profunde care afecta zona studiată.

Etatizarea Băncii Naţionale a României a reprezentat prima etapă spre dezorganizarea sistemului bancar din ţara noastră şi spre denaturarea funcţiilor normale ale creditului bancar şi, în egală măsură, ale capitalului bancar.

Reforma monetară nu a reprezentat, deci, o surpriză, populaţia românească arătându-se interesată de data şi regulile de schimb privind moneda naţională.

În anii 1944-1945 importanţa băncilor din judeţul Severin s-a diminuat considerabil, datorită devalorizării rapide a monedei naţionale şi a orientării firmelor industriale şi comerciale spre alte surse de creditare.

În pofida fenomenelor negative descrise mai sus, în judeţul Severin funcţionau numeroase bănci, unele reînfiinţate în timpul regimului condus de mareşalul Antonescu.

Băncile populare erau destinate să-i ajute pe ţărani, oferindu-le credite avantajoase pentru cumpărarea de utilaje agricole, seminţe, etc.

La sfârşitul anului 1945, în judeţul Severin ăşi desfăşurau activitatea şapte bănci populare, strâns legate de Federala ,,Lugojana” din Lugoj. În întreg anul 1945 Institutul Naţional al Cooperaţiei a acordat câteva credite, prin intermediul băncilor populare şi al sucursalei Lugoj a Băncii Naţionale, pentru a remedia situaţia din agricultura judeţului Severin, profund afectată de al doilea război mondial şi de aplicarea Convenţiei de Armistiţiu.

În mod evident, creditarea agriculturii din judeţul Severin a reprezentat o prioritate pentru băncile populare în perioada 1946-1948, după reorganizarea acestora şi primirea unui sprijin mai substanţial din partea statului, prin intermediul Institutului Naţional al Cooperaţiei.

De asemenea, alte instituţii bancare au acordat credite substanţiale pentru întreprinderile industriale din judeţul Severin, în vederea procurării de materii prime şi de utilaje performante.

În concluzie, în perioada 1944-1948, băncile şi instituţiile de credit din judeţul Severin au încercat, în măsura posibilităţilor, să crediteze alte sectoare economice, în special agricultura şi industria, în ciuda crizei profunde care afecta zona studiată.

=

In urma celui de-Al Doilea Război Mondial, România şi Bulgaria erau ambele incluse în sfera de influenţă sovietică. Regimele comuniste de la putere erau izolate din punct de vedere internaţional, din cauza presiunilor Războiului Rece. Sateliţii sovieticii se puteau baza doar unii pe alţii pentru sprijin economic şi politic. Mai mult, duşmăniile din trecut au fost repede uitate, ca „intrigile imperialiste”. România şi Bulgaria şi-au proclamat puternic prietenia şi au urmat un drum de contacte strânse şi cooperare. Acest studiu va demonstra că asemenea intenţii declarative s-au întâlnit cu numeroase obstacole de-a lungul drumului. În primul rând, necesităţile interne ale programului de industrializare au concentrat atenţia României asupra ţărilor mai dezvoltate din „lagărul socialist”, cum ar fi Germania de Est şi Cehoslovacia, în afară de USSR. Din aceste ţări, România a putut importa tehnologia şi echipamentul industrial. În ceea ce priveşte Bulgaria, relaţiile s-au dezvoltat în principal datorită intereselor Sofiei privind importul de energie electrică şi variate produse industriale disponibile în România.

Domeniul cooperării economice a fost primul care să dovedească faptul că uniformitatea dintre sateliţii sovietici nu a fost nimic mai mult decât un vis. Acest lucru este evident, în acest caz, din interesul redus al României de a coopera cu Bulgaria. Pe de altă parte, duşmăniile vechi de origine naţională au reapărut, după moartea lui Stalin. Spaţiul de manevră permis de Moscova pe timpul lui Hruşciov a creat condiţiile pentru apariţia conflictelor în interiorul „lagărului socialist”. Preocuparea puternică a României pentru situaţia românilor din Bulgaria şi politica de asimilare a Sofiei au ridicat multe nemulţumiri în Bucureşti. Mai mult, Gheorghiu-Dej şi Jivkov s-au ciocnit, la începutul anilor 1960, pe chestiunea Uzinei de Energie Electrică Porţile de Fier. Bulgaria a decis să se implice în proiectul româno-iugoslav, fapt care l-a nemulţumit profund pe Gheorghiu-Dej. Deşi avea o atitudine favorabilă pentru implicarea Bulgariei în cadrul proiectelor, sub anumite condiţii, liderul român nu era deloc interesat în a avea Bulgaria ca partner egal. Aceste contradicţii au avut loc într-un moment când Gheorghiu-Dej era în conflict cu Hruşciov la CMEA, cu privire la industrializarea României.

Acest studiu demonstrează că, sub aparenţele prieteniei şi „fraternităţii socialiste”, sateliţii sovietici din Europa au fost implicaţi într-o competiţie puternică ce a fost ţinută departe de public. Pe timpul lui Hruşciov, interesele fiecărui regim, fie economice sau naţionale, au devenit un factor cheie în elaborarea politicilor, uneori ignorând directivele Moscovei. Evoluţia relaţiilor dintre România şi Bulgaria din anul 1948 până în anul 1964 ilustrează bine această situaţie.

-

După neîndemânarea unui început împrumutat, în arta reciclată a modelelor staliniste pentru minorităţile sârbe de la începutul anilor ’50, au avut loc primele voci native.

Erau intense, chiar sufocante, cu teroare, şi generau o creativitate artistică măsurabilă, infestate de frici şi prejudicii, complexul general de vinovăţie, oricând o anticameră posibilă pentru cea mai violentă oprimare fizică.

Având mai mulţi intelectuali adevăraţi închişi decât existau liberi, în mare „o separare a grâului de neghină” s-a efectuat. O divizare dramatică împingând expresia culturală a minorităţii pe căile pierdute ale confruntării politice şi suprimării libertăţii de exprimare. Aşa-zisa cultură proletară a înflorit în instituţiile sistemului. A fost dispreţuită şi folosită politic, niciodată acasă, nerecunoscută şi percepută inadecvat, mai probabil ca un exerciţiu de expresie culturală al limbii oficiale, dar de o identitate ciudată pentru ţară şi pentru cultura autohtonă. Rezultatul acestor traume a fost o creaţie artistică minoră, marcată de frustrări şi eşuări, niciodată şi nicăieri valorizată complet, supusă politicii zilnice care a păstrat-o la terapie intensivă, până când, în final, a murit.

-

After the clumsiness of a borrowed start, in the recycled art of Stalinist patterns for the Serb minority, at the beginning of the 50’s, the first native voices occurred. They were intense, even smothering, with terror, and generated a measurable artistic creativity, infested by fears and prejudice, the overall guilty complex, anytime a possible antechamber for the most violent physical oppression.

Having many real intellectuals imprisoned than actually at large “a separation of the wheat from the chaff ” was done. A dramatic split pushing the cultural expression of the minority on to the lost paths of political confrontation and suppression of freedom of expression.

The so-called proletarian culture flourished into the system’s institutions. It was despised and politically used, never at home, unrecognized or inadequately perceived, more likely as a cultural expression exercise on the official language, but of a strange identity for the country and native culture.

The result of these traumas was a minor artistic creation, marked by frustrations and failures, never and nowhere entirely valued, obedient to everyday politics that kept it on intensive care, until it finally passed away.

-

-