Ambele telluri se află într-o zonă plană, de câmpie aluvionară, în imediata apropiere unui curs de apă (Parţa), respectiv a unui braţ de râu fosil (Uivar). În cazul Parţei, pe baza unor cercetări îndelungate în timp, s-a putut dezveli un areal destul de mare din aşezare, cu tot ce înseamnă nivele succesive de locuire şi refacere. La Uivar în schimb s-au putut excava mai multe suprafeţe mici în centrul şi la marginea tellului. Pentru prima data aici, în România, ca urmare a unor prospecţiuni geofizice pe o suprafaţă extinsă, s-au putut pune în evidenţă existenţa unui complex sistem de şanţuri de fortificare, precum şi urme de locuire în afara ariei vizuale a tellului. O casă, cu o singură fază de utilizare şi pereţi supraînălţaţi a fost identificată în 2005, la cca. 80 m depărtare de tell. Datorită stratului coluvial care a acoperit-o ea a putut fi cercetată în întregime. Structura de construcţii de la Parţa indică un anumit grad de organizare, extrem de spectaculoase sund două clădiri foarte speciale interpretate până în prezent drept sanctuare. La Uivar, de asemenea o clădire foarte mare, cu o mulţime de vetre de foc pare să fie mai specială şi permite presupunerea că ar avea o funcţionalitate ritualică. În ambele aşezări sunt evidenţiate clădiri rectangulare cu mai multe încăperi şi unele adesea cu un etaj. Locuirea de la Parţa apare mai devreme faţă de cea de la Uivar şi se termină cu un orizont de distrugere prin incediere la începutul epocii Vinca C. Aşezarea va continua însă pe un deal din apropiere, Tell – Parţa II, dar ea nu constituie obiectul studiului de faţă. La Uivar activitatea tellului începe cu puţin înaintea încetării locuiri de la Parţa. Stratigrafia masivă, de cca 4 m grosime, aparţine în cea mai mare masură etapelor Vinca C1 şi C2. Arhitectura caselor indică schimbări caracteristice epocii, totuşi surprinde îndelungata folosire a acestora. Sistemul de şanţuri de apărare nu a putut fi cercetat decât în mică măsură, prin câteva sondaje, iar descoperirile nu permit până acum diferenţieri cronologice fine.

Cercetările vorbesc mult totuşi despre o activitate constructivă dinamică într-un  areal delimitat care este la un moment dat mărit. În final se pot susţine tezele, că lutul provenit din şanţuri nu a fost folosit la construirea unor valuri, ci ca argilă pentru construirea caselor. În concluzie se poate estima pentru Uivar, având ca bază de calcul volumul tellului, numărul maxim de case care puteau fi construite. La un ciclu de viaţă a aşezării de cca 500 de ani se poate estima că s-au construit aici între 3500 – 5000 de case, iar dintre acestea numai câteva au fost distruse prin incendiere. Raportul între densitatea de locuire din zona centrală a aşezării şi cea de la periferie, fapt ce ar fi dus în timp la acumularea de nivele ce vor forma în cele din urmă tellul, nu poate fi momentan interpretat mulţumitor în acest sens.

Schließlich wird die These vertreten, dass der Grabenaushub nicht zur Anlage von Wällen (nicht nachgewiesen), sondern zur Gewinnung von Baulehm für den Hausbau verwendet wurde. Abschließend wird für Uivar auf der Basis des Tellvolumens die Anzahl insgesamt errichteter Häuser hochgerechnet. Über eine Lebensdauer von rund 500 Jahren lassen sich 3.500-5.000 Häuser schätzen, von denen nur ein geringer Teil durch Brand zerstört wurde. Das Verhältnis zwischen verdichteter Kernbesiedlung, die zur Tellakkumulation führte und lockerer Außensiedlung kann noch nicht abschließend interpretiert werden.

Per ansamblu, în nivelele medievale prevalează resturile de bovine (28 %), fiind urmate de suine cu 26 % şi ovicaprine cu 19 %. Calul înregistrează un procent sporit, de 14,6 %. Întrucât multe oase de cal provin din părţile carnate, fiind sparte nu excludem utilizarea speciei în consum. Statistica pe vârste de tăiere indică următoarea configuraţie: în cazul bovinelor, raportul animale sacrificate în stadiul de imatur corporal/ matur corporal este de 48/52 %, proporţii asemănătoare existând şi în cazul porcinelor şi ovicaprinelor. Suinele erau tăiate în procent mai mic în stadiul tânăr (sub 35 %), sacrificările făcându-se, cu predilecţie între 2-4 ani şi chiar peste această limită. Doar în cazul cabalinelor animalele tinere reprezintă 20 %. Aşadar, în plan alimentar vitele erau utilizate mai ales ca furnizoare de lapte şi în plan secundar pentru carne. Şi în cazul rumegătoarelor mici, caprele erau ţinute pentru lapte, ovinele pentru lapte, carne, lână. Am putea spune că se acorda o atenţie sporită valorificării produselor şi materiilor secundare în cazul mamiferelor domestice cât şi sectorului reproductiv. Ponderea păsărilor domestice (în cazul nostru găină, raţă şi gâscă) în alimentaţie este redusă, de cca 6 %. Ponderea vânatului în plan alimentar este minoră, cerbul şi lupul totalizând doar 2,8 % pe resturi şi 6,7 % pe indivizi. În privinţa biometriei corporale, datele metrice prelevate se încadrează în limitele admise pentru evul mediu românesc, predominând valorile mici şi medii.

In the medieval habitation, cattle are most common with 28 %, followed by pig with 26 % and caprovines with 19 %. The horse sample is noted with an increased value of 14.6 %. We do not exclude the use of horse meat for consumption as many bones represent the meaty parts of the body. In the case of cattle, caprovines and pigs, the ratio of adult-mature-senile animals is about 60-70 % suggesting their use for secondary products rather than meat. Among sheep bones a hornless skull was found; also many bones from goats killed at an advanced stage were found. In the case of pigs an individual with a withers height of 72 cm was recorded. A dog radius with the GL of 185 mm yielded an estimated height of 59,5 cm, suggesting a big sized-animal. The measurements of mammals indicate small and medium size-values. Bones of red deer and wolf were identified, counting 2.8 %. Important remains of hen, duck and goose totaling 6.3 % were also identified.

Es sind einige Inschriften mit den Namen von 3  Generalpächter der Salzgewinnung bekannt: C. Iulius Valentinus, P.Aelius Marus, P. Aelius Strenuus, welche ihren Sitz in Apulum haben. Einige kleinere zentren, jede mit einem salarium vermuten wir in Micia, Ilişua (Domneşti), Sînpaul, und Tibiscum41, vielleicht auch in Porolissum, wofür es jedoch keinen epigraphischen Beleg gibt. Diese stehen unter der Führung von Liberten wie: P. Aelius Euphorus, P. Ael. Atticus, C. Iulius Omucio, M. Turranius Dil. mit Hilfe von einigen Sklaven wie Hermadio aus Tibiscum. Die Inschriften datieren aus der zeit der Septimius Severus.

Sunt prezentate două monete, mai interesante, descoperite pe teritoriul ce azi în mod obişnuit îl numim Banat.

Prima a fost găsită în anii ’50 ai secolului trecut în satul Pecica, judeţul Arad, la munca câmpului. Este vorba despre un denar barbarizat, imitând o piesă de la Hadrianus.

Astfel de piese sunt destul de rar întâlnite. Ele continuă tradiţia vechilor imitaţii barbare, atât din lumea traco-dacilor, cât şi din cea a celţilor. Acestea circulau pe un teritoriu stăpânit de barbari, fiind monete proprii, la început imitând moneta greco-macedoniană, mai târziu pe cea romană. Însă pentru secolul II al erei creştine, când situaţia politică era mult schimbată, nu mai putem spune cu certitudine cine a fost producătorul unei astfel de piese. Oricum după uzaj este o piesă ce a circulat mult.

Cea de a doua monetă, un bronz mic de la Delmatius, provine din satul Pesac, jud. Timiş, fără a se şti condiţiile descoperiri. Şi aceasta a ajuns într-o colecţie timişoreană. Aceasta este aproape identică cu RIC VII, Heraclea, nr. 155, însă în loc de numele emitentului DELMATIVS, apare DLMATIVS.

Nu ştim încă dacă este o piesă oficială cu greşeală de scriere sau e o piesă barbarizată. Noi înclinăm spre a doua variantă, chiar dacă nu o excludem total pe prima. 

Cele două monete îmbogăţesc repertoriul descoperirilor numismatice din teritoriul pe care azi îl numim Banat şi de asemenea al pieselor barbarizate (sau a celor ce se abat de la standard). Prin prezenta lucrare am căutat să semnalam aceste monete mai deosebite.

Ces deux pièces proviennent de collections particulières. La première a été découverte à Pecica, dans le comté d’Arad. Elle fut trouvée dans les années cinquante du sciècle passé durant des travaux agricoles. Cette pièce barabare imite un denier d’Hadrien (1). L’usure témoigne de sa circulation. D’autres pièces similaires ont été découverte en Dacie roumaine.

La seconde, petite pièce de bronze, fut découverte dans le comté de Timis à Pesac. Un examen attentif de cette pièce, comparée à la première apparition de ce modèle de pièce Delmatius (RIC VII, Heraclea, n° 155), montre que le nom de l’empereur indiqué est DLMATIVS (2). Il est donc possible que cette pièce soit originale mais issue d’une erreure de gravure de la matrice. Nous pensons pourtant que cela serait plutôt une barbarisation étant donné l’existence du métier de controleur de monnaie.

Ces deux pièces viennent enrichire le repertoire de pièces barbares

Inventarele sărace din necropolele sarmatice indică un statut social inferior, datorat poate dominaţiei romane. Există însă cercetători care nu acceptă această opinie strictă şi iau în considerare două aspecte suplimentare. Primul dintre aceste aspecte este acela că în inventarul mormintelor se găsesc obiecte sarmatice (clopoţei, perle din lapislazuli, oglinzi Tamgas) şi toate aceste obiecte se supun regulilor funebre specifice necropolelor Imperiului Roman, amintite d.ex. la Callatis. Această populaţie sarmatică se afla, la fel ca teritoriul Munteniei sub supravegherea trupelor romane.

Dacă luăm în considerare izvoarele literare şi alte argumente arheologice, ipoteza controlului roman asupra teritoriului triburilor sarmatice din Muntenia nu este nici nouă, nici lipsită de logică. Aceste informaţii dovedesc un interes relativ constant privitor la controlul Munteniei. În acest sens guvernatorii din  Moesia Inferior au dus o politică externă activă şi au creat un promontoriu ca teritoriu de siguranţă.     

Die armen Inventare aus den sarmatischen Gräberfelder zeigen einen niedrigen sozialen Status an, vielleicht wegen der römischen Domination. Es gibt aber Meinungen, die nicht diese strenge Sichtweise akzeptieren und zwei Aspekten in die Diskussion einbringen. Zuerst unter diesen Hauptaspekten ist zu nennen, dass die Gräber als Inventar sarmatische Gegenstände haben (Glöckchen, Perlen aus Lapislazuli, Tamgaspiegeln) und all diese Sachen unterliegen den z.B. bei Callatis erwähnten funebralen Regeln für Gräberfelder des Römischen Reichs. Diese sarmatische Bevölkerung wurde von den römischen Truppen überwacht, wie auch das Gebiet Munteniens.

Die Hypothese der römischen Kontrolle im Gebiet der sarmatischen Stämme aus Muntenien ist nicht neu und nicht ohne Logik, wenn wir die literarischen Quellen oder andere archäologische Argumente im Betracht ziehen. Diese Informationen beweisen ein konstantes relatives Interesse an der Überwachung Munteniens und in diesem Sinne wurden von den Statthaltern in Moesia Inferior als Massnahmen eine aktive Aussenpolitik geführt und ein Vorland als Sicherheitsterritorium geschaffen.

Răspândirea textelor scrise în caractere cursive corespunde cu teritoriul provinciei Dacia. Majoritatea descoperirilor provin din mediu militar, armata fiind cel mai important element al răspândirii limbii şi a scrierii cursive. Inscripţii cu litere cursive au fost descoperite şi în aşezări urbane sau rurale.

Majoritatea inscripţiilor pe ceramică, scrise înainte de ardere, au fost realizate în cărămidării, unde soldaţii, în acelaşi timp şi cei mai mari producători de cărămizi, au avut posibilitatea de a exersa scrisul pe un astfel de material. În cazul inscripţiilor făcute pe vase înainte de ardere,  ele au fost executate de către olari; cele zgâriate după ardere conţin deseori numele posesorului şi volumul recipientului. A mare parte a acestor piese sunt fragmentare, însă ele ilustrează evenimente din viaţa cu zi cu zi. Cele mai complete texte sunt cele inscripţionate pe tăbliţele cerate, reprezentând documente importante pentru studiul vieţii juridice, dar şi pentru analiza scrierii cursive. Din conţinutul unor inscripţii putem deduce că suportul a fost realizat în special în acest scop.

Prin aria lor de răpândire, aceste documente reflectă cunoaşterea scrierii cursive pe întregul teritoriu al Daciei, încă de la începutul ocupaţiei romane.

Formele personale ale literelor se apropiau de alfabetul cursiv cunoscut în imperiu

având bineînţeles un caracter individual pentru fiecare executor în parte. Chiar dacă este vorba despre ceva propriu populaţiei daco-romane scrisul cursiv din Dacia se încadrează în general în latinitatea romană , în marea varietate a scrisului cursiv din imperiu.

-

The source area of italic inscriptions corresponds generally with the territory of Dacia province. Most of these discoveries derive from military contexts, the army being the most important element of language and italic writing dispersal. Of course, inscriptions with italic letters have also been found in towns and rural settlements.

Most of the inscriptions on ceramics that were written before firing were made in brickyards, where soldiers had access to soft material near at hand, they being at the same time biggest brick producers. In the case of inscriptions made on vessels before firing, we can say that their authors were potters; those made after firing usually mention the name of the owner and the volume. A large portion of these inscriptions are fragmented, but it appears that they illustrate events from daily life. The most complete inscriptions are found on waxed boards, which represent incontestable documents in civil law study and, of course, of italic writing. From the content of some inscriptions, we can deduce that the holder for the object was made especially for this purpose.

Being sporadic discoveries, in most cases without archeological context and with fragmentary content (very often just few letters), they hardly can be dated more precisely than “roman epoch”. Waxed boards can be dated with the most confidence, since they are the only source which provides the date and place of writing. Beyond this, there are some additional inscriptions which can be dated when the content and location of discover are considered.

Throughout the source area, these documents illustrate a knowledge of italic writing over the entire territory of Dacia from the very beginning of Roman mastery. Variation in the writing materials and forms of letters, demonstrates the tendency of locals to learn the writing system. The forms of letters are close to the italic alphabet known throughout the empire, having of course an individual character for each writer, but integrating itself in the broad range of italic writing within the empire.

Gladius-ul de la Bersobis se încadrează în tipul Pompei, caracteristic pentru a doua jumătate a secolului I p. Chr., utilizat şi în secolul II când spada scurtă este înlocuită treptat cu spatha. Existenţa castrului legionar de la Bersobis se limitează la perioada anilor 101-119 p. Chr., dar depunerea gladius-ului a avut loc, se pare, încă în timpul lui Traian, oricum înainte de ultima amenajare a spaţiului exterior clădirii comandamentului.

The weapon was discovered c. 13 m to the south outside the legionary stone principia, very probably in a barack as indicated by a possible wall trench (see Pl. I). The blade and the bronze pommel were found separately, so the length of the reconstructed grip is approximate. Strongly affected by oxidation, the iron blade has been completed in the restoration process. It is 48.5 cm long and 3.8-4.2 cm wide, but was more pointed (it reached approximate 50 cm long). The bronze pommel was cast and fixed on the iron tang.

The gladius from Bersobis represents the Pompeii type, characteristic for the second half of the I century AD, but such weapons were also used in the II century. The sword deposition can be dated between the Dacian wars and the end of Trajan’s reign, or in any event before the last leveling of the external area of stone principia. The existence of the legionary fortress is bracketed by the dates 101-119 A.D.

În anul 2000, în castrul de legiune Bersobis (Berzovia, jud. Caraş-Severin), lucrătorii care săpau un şanţ pentru un cablu telefonic au descoperit pe lângă ceramică şi material tegular o pensetă şi un bronz.

Instrumentul chirurgical (Pl. I-II) are o lungime de 16.9 cm şi o lăţime a braţelor de 0.7 cm. Această piesă din aliaj de cupru reprezintă tipul mit Feststellmechanismus (nota 3). În plus prezintă un capăt îndoit în formă de cârlig. Deşi terminaţia este ruptă, putem spune că îndeplinea un rol anume în operaţiile chirurgicale. În privinţa cârligelor chirurgicale cu vârful bont, E. Kűnzl le atribuie o funcţie clară în lithotomie (v. nota 4). Acest instrument unic de la Bersobis este o combinaţie între pensetă (lat. vulsella) şi un cârlig (lat. hamus), fiind folosit în operaţiile de extragere a calculilor veziculari.

Bronzul (Pl. III-VI) reprezintă un cap de cerb şi are următoarele dimensiuni: înălţimea – 14 cm; lăţimea la gât – 6 cm; între baza gâtului şi bot – 12,2 cm; între extremităţile urechilor – 12 cm. Este realizat dintr-un aliaj de culoare cenuşie-albicioasă; a fost turnat în tipar bivalv. Piesa constituie un rebut, spărtura din zona ochiului drept provenind de la o greşeală de fabricare. O analogie foarte bună pentru descoperirea de la Bersobis o oferă statueta unui cerb găsită în sud-vestul Bulgariei, pe valea râului Struma, pe teritoriul unui oraş antic din apropierea satului Muletarevo (v. nota 9).

The surgical tool (Pl. I-II) has a length of 16.9 cm, and the arms have a width of 0.7 cm. These copper alloy tweezers represent the type mit Feststellmechanismus (see note 3). They present moreover a bent end forming a hook. Although the termination is broken, we can say that it served a specific purpose in surgical operations. Concerning surgical hooks with a blunt point E. Künzl attributes to them a clear function in lithotomy (see note 4). This unique instrument from Bersobis displays a combination of a pincette (lat. vulsella) with a hook (lat. hamus), it having been used in the operations for removing stones from the bladder.

The bronze (Pl. III-VI) consists of a stag head made of a grey-whitish alloy. It has a height of 14 cm and a neck’s width of 6 cm. The distance between the neck and the muzzle is 12.2 cm and between the ear extremities 12 cm. After mold casting a breach appeared near the right eye and some frontal portions were deformed. As such, the statuette was viewed as a reject, so it wasn’t polished. A close analogy comes from Muletarevo (Strymon valley, Bulgaria) where a marble statuette of a stag was discovered (see note 9).

The soldiers of legio IV Flavia Felix founded the fortress in AD 101 and abandoned it as late as 119 (see note 5). Hence all the artifacts from this military site can be dated to the period 101-119.

Cele mai greu de identificat prin cercetări arheologice sunt sunt barăcile din prima fază a castrului, atunci când la Tibiscum exista doar un castellum de 60 x 60 m şi care a fost suprapus de de castrul mic cu succesivele lui nivele de utilizare. Incendierile massive din primele perioade ale garnizoanei romane evidenţiează existenţa unor barăci de lemn.

După anul 165 d.Hr., pe când a funcţionat castrul mare, în interiorul său erau încartiruite mai multe unităţi militare distincte, care au preluat sectoare din fortificaţie pentru locuire.

Se pare că şi castrul mare ne oferă două faze diferite în ceea ce priveste planimetria. O primă fază când existau aici aprox. 1500 de soldaţi (coh. I Sag, NPT şi NMT) şi o etapă mai târzie când garnizoana era formată din aprox. 2000 de soldaţi (coh. I Vind. ∞, NPT şi NMT). Planimetria barăcilor ne oferă şi o nouă perspectivă nu doar legată de confortul garnizoanei ci şi de structura ei. Se remarcă în a doua etapă o creştere semnificativă a efectivelor de cavalerie.

Deocamdată numărul barăcilor cunoscute nu este mare, dar s-a putut observa un fenomen specific şi altor fortificaţii pentru epoca romană târzie şi anume ridicare de barăci suplimentare în agger. De asemenea se cunoaşte şi aspectul unei cazărmi din piatră utilizată de decurionii din detaşamentul de cavalerie.

Die Baracken des römischen Militärzentrums von Tibiscum wurden mehrmals in archäologischen Forschungen angetroffen, doch niemals klar analysiert und sehr selten anhand ihrer Pläne besprochen.

Schwierig zu erkennen sind die Baracken der ersten Phasen der Lager von Tibiscum: das castellum (60 x 60 m) und das kleine Lager (101 x 100 m) wurde wegen der Brandschicht der Zerstörung uniformiert.

Nach dem Jahr 165 n.Chr., als das große Lager in Funktion war, haben die Einheiten die Festung besetzt, ihr Wohnungsareal aufgenommen und gut entwickelt.

Es scheint, dass das große Lager zwei verschiedenen Phasen hatte: eine als Garnison aus NPT, NMT und coh. I Sag. (insgesamt nicht mehr als 1500 Soldaten) und eine spätere Etappe mit NPT, NMT und coh. I Vind. (insgesamt ungefähr 2000 Milites). Die Baracken bringen mit sich selbst ein besseres Verständnis der zwei Phasen. Man bemerkt leicht eine neue Orientierung des Eingangs in die Centuria, und eine Erhöhung der Anzahl von Kavalleristen mit der Bildung der Garnison.

Der Anzahl der bekannten Baracken ist nicht groß, aber bis jetzt man kann leicht bemerken, dass mehrere Gebäude in den letzten Jahrzehnten in der Platz der Agger gebaut wurden. Bei Tibiscum ist bis jetzt die erste Steinkaserne einer Equites-Truppe in Dakien bekannt.

Mit der Ausnahme einiger Referenzen in den schriftlichen Quellen bleiben die Darstellungen in der bildenden Kunst und die archäologischen Funde die Hauptquellen zur Kenntnis der Schmuckgegenstände und des Trachtzubehörs, unter denen die aussagekräftigsten die Anteile der Grabinventare und der Horte, vor allem der Horte mit Schmuck und Münzen sind. Trotz der Bedeutung, die dem militärischen Element in der Ansiedlung zugeschrieben wird, wurden in Dakien bislang keine Grabdenkmäler mit sicheren Darstellungen von dona militaria wie in anderen Balkan- und Donauprovinzen und im Rheinlande entdeckt. Manchmal aber gibt es, wenn auch sehr selten, in den Grabinschriften aus Dakien, wie auch in anderen Gebieten des Römischen Reiches, Hinweise auf von den Verstorbenen erworbene militärische Auszeichnungen. Die Bedeutung solcher Inschriften, wie auch der Denkmäler mit Darstellungen von dona militaria, besteht darin, daß es zwischen diesen und der militärischen Karriere des Verstorbenen eine offenbare Beziehung gibt. Gegenstände, die militärische Auszeichnungen darstellten, gab es höchstwahrscheinlich auch in anderen Kulturen als der griechischen und römischen und selbst in verschiedenenen exotischen Kulturen, einschließlich in einigen, die nicht das Stadium der staatlichen Organisierung kennengelernt haben. In Dakien aber sind nach heutigem Forschungsstand keine Grabbeigaben bekannt, die mit Sicherheit für dona militaria gehaltet werden können. Die Schmuckgegenstände sind ebenfalls recht selten auf den hiesigen Grabdenkmäler dargestellt, zum Unterschied zu jenen aus Dalmatien, Noricum und Pannonien oder zu denjenigen aus Palmyra.

Im Gegensatz zur männlichen Mode bewahrt die weibliche Kleider- und Haartracht für einer längeren Zeit die örtlichen Traditionen, weil in den gemischten Familien gewöhnlich der Gatte ein römischer Bürger oder ein romanisiertes Individuum war. Die Frauen als Peregrine weisen, vielleicht mit der Ausnahme der wohlhabenderen unter ihnen, die in “festlicher Tracht”, also in der römischen, dargestellt werden, einen ausgeprägteren ethnischen Konservatismus und einen betonteren kulturellen Widerstand auf, vielleicht wegen einer Anhänglichkeit gegenüber den Bräuchen und der althergebrachten Tracht.

Auf der Mehrheit der Denkmäler aus Dakien sind provinzialrömischen Trachten dargestellt, unter denen sich die norisch-pannonischen auszeichnen. In Dacia Porolissensis kommen aber sporadisch Reliefs vor, die eine Herkunft aus dem nichtrömischen Milieu andeuten. Beim gegenwärtigen Stand der Forschungen gibt es in der Grabkunst aus Dakien keine Darstellungen von Trachten der einheimischen Bevölkerung und um so weniger einen Beweis, daß auch die Ansiedler ihre spezifische Tracht übernommen hätten. Nicht überzeugend sind Versuche einiger unter dem Einfluß der dako-rumänistischen Ideologie stehenden Forscher, Darstellungen der einheimischen Tracht auf den provinzialrömischen Grabdenkmäler von hier zu “entdecken”, aufgrund sehr relativer Parallelen mit der auf den Siegesdenkmälern dargestellten dakischen Tracht und hauptsächlich mit der traditionellen rumänischen Tracht. Die vorgebrachten Analogien haben eine weite Verbreitung in Ost- und Südosteuropa, die nicht zwingend mit der romanischen Bevölkerung und, recht wenig wahrscheinlich, mit der thrakisch-dakischen in Zusammenhang gebracht werden kann. Sei es, daß einige der rumänischen Historiker und sogar Volkskundler die traditionellen Trachten aus Ost- und Südosteuropa nicht ausreichend kennen, sei es, daß sie die Ähnlichkeiten durch Traditionen der “thrakisch-dakisch-illyrischen” Bevölkerung der Balkan- und Donauprovinzen mit “uralten gemeinsamen Wurzeln” begründen oder manchmal selbst durch kulturelle Einflüße, die sich in nur einer (!) Richtung auswirken, nämlich von der romanischen oder rumänischen Bevölkerung auf unterschiedliche Bevölkerungen mit einem Entwicklungsstand, der für niedriger als derjenige der einheimischen Gesellschaft gehaltet wird.

Die schwache Kenntnis der Kleidungstraditionen der unterschiedlichen Ansiedlergruppen aus Dakien ist aber nicht nur auf diese tendenziösen Auslegungen zurückzuführen, die gerade durch die mangelhafte Untersuchung der Trachtdarstellungen auf den wenigen erhaltenen Grabdenkmälern begünstigt wurden, deren Inschriften mit einer gewissen Sicherheit zur Präzisierung der ethnischen Herkunft des Verstorbenen beitragen können. Gründe sind auch die Entmutigung kritischer Stellungnahmen gegenüber der Obsession, immer neue „Belege“ für einige apriorische Thesen zu entdecken, sowie die geringen Möglichkeiten, die hier niedergelassenen Ansiedlergruppen aufgrund von jeweils spezifischen Artefakten zu identifizieren und zu unterscheiden. Die Tatsache, daß unter der angesiedelten Bevölkerung im allgemeinen die Männer überwogen, im Gegensatz zu den Frauen bei der einheimischen Bevölkerung, führte offensichtlich zum Vorkommen von gemischten Ehen, eine Erscheinung, die auch in anderen Provinzen festgestellt wurde. Begünstigt hat sie der Prozeß der Romanisierung durch das Zerbrechen der kulturellen Einheit der menschlichen Gemeinschaften und die Benachteiligung der ethnischen Identitäten, was für die Kinder in der Regel die Übernahme der Identität desjenigen Elternteiles mit der sozial und juristisch besseren Bedingung zur Folge hatte, die in diesem Fall nur der angesiedelte Mann haben konnte. In Dakien gehört aber die einheimische Bevölkerung nicht jener wirtschaftlich und sozial aktiven Minderheit an, die sich epigraphisch ausdrückt und sie zeichnet sich auch nicht durch die Errichtung von skulptierten Grabdenkmäler aus. Daher ist zu vermuten, daß - soweit die provinzialrömische Tracht den klimatischen Bedingungen Dakiens angemessen war - die einheimischen Kleidungstraditionen in den gemischten Familien geringere Chancen hatten, fortgesetzt zu werden und der Akkulturationsprozeß der einheimischen Elementen schneller war, als in den weniger dem Kontakt mit den römischen Kolonisten ausgesetzten Gebieten, wo offensichtlich die epigraphischen und skulpturellen Denkmäler seltener sind. Es ist also möglich, daß auch die einheimische Bevölkerung der dakischen Provinzen einen großen Teil ihrer alten Trachttraditionen aufbewahrt hat, auch wenn dieses vorläufig noch nicht belegt werden kann.

Manchmal aber finden selbst die Kleidungtraditionen der den dakischen Provinzen benachbarten Barbaren, vor allem der Bevölkerung aus der dakisch-sarmatischen Interferenzzone aus der Moldau, eine Wiederspiegelung in den provinzialrömischen Gräberfelder aus Dakien – allerdings, wie es scheint, nur in den dakisch-römischen, sowie auch in Zufallsfunden und anderen archäologischen Kontexten. Obwohl bei den barbarischen Kleidungstraditionen schon im 2.-3. Jh. das Vorhandensein einiger für die Daker, die germanischen Bevölkerungen und für die Sarmaten gemeinsamer Elemente bemerkt werden kann, können doch diese Bevölkerungen auch in dieser Hinsicht unterschieden werden. Allerdings deutet die Untersuchung der Schmuckgegenstände und vor allem des Trachtzubehörs in Gräbern an, daß freie Daker, bei denen sowohl das Vorhandensein einiger Importe von Schmuckgegenständen und Trachtzubehör aus dem provinzialrömischen Milieu, wie auch das Fehlen anderer für die vorrömischen Eliten spezifischer Typen von Schmuck festgestellt wird, unter einer Reihe von fremden Einflüssen standen.

Die Tatsache, daß in den Gräbern mit dakischer Keramik aus den dakisch-römischen Gräberfelder aus Dakien die Ringe und die Fibeln sehr selten sind, kann schwer nur durch die niedrigere soziale und wirtschaftliche Position der Mitglieder jener Gemeinschaften erklärt werden, weil diese Schmuckgegenstände selbst in anderen Grabinventaren, sowohl der Brandgräber, wie auch der Körpergräber, aus den anderen provinzialrömischen Gräberfelder aus Dakien recht selten sind, was eine Erklärung in der Zerstörung der Schmuckgegenstände während der Einäscherung finden könnte. Ihre recht geringe Häufigkeit auch im Inventar der Körpergräber deutet aber auch an, daß die Verstorbenen höchstwahrscheinlich selten mit ihrem Schmuck bestattet wurden, sei es um die Ausplünderung der Gräber vorzubeugen, sei es vor allem bei der ärmeren Bevölkerung, weil dieser den Erben zukam. Selten kommen aber die Ringe auch in den Gräberfelder der freien Daker vor. Deswegen kann die Untersuchung der Verbindung der Schmuckgegenstände, vor allem derjenigen aus Edelmetall, mit der Keramik dakischer Machart, aber auch der Häufigkeit einiger fremden Kleidungstraditionen ein wichtiges Element zur Erforschung der sozialen und kulturellen Verhältnisse innerhalb der dakisch-römischen Gemeinschaften darstellen. Trotzdem wurde sie noch nicht unternommen. Wegen der geringen Möglichkeiten, die Gräber dieser Kategorie genauer zu datieren, ist aber der Wert der Schlußfolgerungen für die Untersuchung des Prozesses der Romanisierung recht bescheiden, denn dessen zeitliche Entwicklung ist bei unterschiedlichen Sozialkategorien schwieriger zu erfassen. Die Anhänglichkeit gegenüber der traditionellen Tracht könnte sowohl bei der dakisch-römischen Bevölkerung aus den dakischen Provinzen bestehen, wenn ihr Zugehörige als solche aufgrund der Grabfunde identifiziert werden können, als auch bei den freien Dakern, in deren Gräbern die Anzahl der für das barbarische Milieu aus der Nähe der dakischen Provinzen spezifischen Schmuckgegenstände größer ist, auch wenn viele dieser Schmuckstücke nicht eigentlich dakisch, sondern von anderen Bevölkerungen übernommen sind.

Die silbernen dakischen Schmuckgegenstände vorrömischer Tradition kommen in keinem der provinzialrömischen Gräberfelder aus Dakien und selbst im karpisch-dakischen Milieu vor, weil ihre Benutzung schon in der Mitte des 1. Jh. v.u.Z. aufhört oder viel seltener wird, auch wenn in der Zeit der römischen Herrschaft in Dakien in mehreren Balkan- und Donauprovinzen (Thrakien, Moesien, Dalmatien, Pannonien) eine Wiederbelebung oder selbst eine Fortsetzung der örtlichen Traditionen der Silberbearbeitung festgestellt wird.

Häufig minimiert aber die rumänische traditionalistische Geschichtsschreibung die keltische und griechische Herkunft vieler dakischer Schmuckstücke oder deren Verbreitung außerhalb Dakiens und besteht tendenziös nur auf den Parallelen aus dem einheimischen Milieu, ohne die recht zahlreichen bis ins 2.-3. Jh. fortbestehenden aus den Balkan- und Donauprovinzen zu erwähnen. Auch wenn sie doch ihre bis zur Identität reichenden Ähnlichkeit feststellt, die sie gerade dem erwähnten Überleben oder der Wiederbelebung einiger balkanischer (thrakisch-dakischer und illyrischer) künstlerischer Traditionen zuschreibt, spricht sie von einer Fortsetzung der Tradition des dakischen Silberschmucks auch unter römischer Herrschaft, obwohl die als Argument vorgebrachten Stücke eigentlich keine Beziehung zu dem vorrömischen dakischen Silberschmuck haben. Vorläufig ist aber im vorrömischen dakischen Milieu silberner Filigranschmuck unbekannt. Diese Lage hat eine besondere Bedeutung hinsichtlich des kulturellen Austausches, der das Vorkommen dieser Kategorie von Schmuck bei den freien Dakern und bei der dakisch-römischen Bevölkerung erklären kann, wie auch für die Auseinandersetzungen bezüglich der Herkunft der in einigen der dakisch-römischen Gräberfelder identifizierten dakischen Elemente.

Die Kunst des Filigrans und der Granulation ist für die orientalische und griechisch-etruskische Toreutik charakteristisch, wobei die Granulation häufiger beim Goldschmuck als beim Silberschmuck benutzt wird. Diese Techniken sind für die römische und keltische Welt nicht spezifisch, obwohl sie auch in der hellenistischen Kultur bekannt waren, und fehlen sowohl in der Lipica-Kultur und bei den freien Dakern aus den Gebieten westlich und nördlich des römischen Dakiens, als auch bei jenen aus dem Süden, also den Trägern der Chilia-Militari-Kultur; der silberne Filigranschmuck fehlt ebenfalls in den sarmatischen Grabinventaren. Wir glauben, daß die Herkunft der in Filigrantechnik gearbeiteten silbernen Schmuckgegenstände keinesfalls im dakischen Milieu gesucht werden darf, sondern an der nördlichen und östlichen Küste des Schwarzen Meeres, wo diese Technik unter orientalischem Einfluß vorkommt und von wo sie verschiedene barbarische Völker übernommen haben. Unter griechischem Einfluß verbreitet sich der silberne Filigranschmuck schon in der ersten Hälfte des 5. Jh. v.u.Z. auch in Serbien, wo die Filigrantechnik und die Granulation sogar während der römischen Zeit weiterbenutzt wurden. In Bulgarien manifestieren sich in der Kunst des provinzialrömischen Filigranschmucks aus Gold, die auch Beziehungen zu einigen Typen des karpischen silbernen Filigranschmucks aufweist, nordpontische und selbst lokale, mit der keltischen Pseudo-Filigranarbeit verbundene Einflüsse, neben den syrischen aus der beginnenden Römerzeit, die aber nicht auf den karpischen Schmuck übertragen werden. Im dakisch-römischen Gräberfeld von Obreja wurden aber auch die Reste einer silbernen und vergoldeten Filigranperle entdeckt, die eine bislang einzigartige Entdeckung ist, genau so wie der löffelbiskuitförmige Goldanhänger von dort, der auf einer Seite in der Technik der Granulation verziert ist.

Andererseits wurde das Vorkommen von silbernem Filigranschmuck im römischen Dakien auch durch Austausch mit den barbarischen Bevölkerungen und sogar mit dem Eindringen einiger barbarischer Elemente in die dakischen Provinzen seit der Mitte des 3. Jh. erklärt. Silberner Filigranschmuck wurde hier bei Romula, Fărcaşele (Kr. Olt), Locusteni (Kr. Dolj), Soporu de Câmpie (Kr. Cluj) und Obreja (Kr. Alba) entdeckt, ohne daß man sagen kann, daß er in allen dakisch-römischen Gräberfelder bekannt sei. In Rumänien kommt der silberne Filigranschmuck am häufigstens in den karpischen Gräberfeldern vor, in den dakischen Provinzen im allgemeinen in der Nähe der Garnisonsorte der Legionen. Die im karpischen und dakisch-römischen Milieu bei Săcelu (Kr. Gorj) in einer villa rustica oder in einer Siedlung aus der Nähe einiger Mineralwasserquellen entdeckten silbernen Filigranohrringe in Form eines Herkulesknotens sind von goldenen Modellen aus dem Orient und aus dem Süden Rußlands inspiriert.

Es soll aber die Anmerkung gemacht werden, daß sowohl in den karpischen, wie auch in den dakisch-römischen Gräberfeldern silberner Filigranschmuck nie in Körpergräbern entdeckt wurde, sondern nur in Urnengräbern der karpischen Gräberfelder, wobei häufig je zwei Schmuckstücke in einem Grab vorkommen. Da aber die überwiegende Mehrheit der Körpergräber der dakisch-römischen und karpischen Gräberfelder Kindern zugehören, ist es möglich, daß diese Gegenstände erst mit einem gewissen Alter, unserer Meinung nach vielleicht jenes wahrscheinlich mit Initiationsriten verbundene Alter, ab dem in diesem ethnokulturellen Milieu die Einäscherung der Kinder gestattet wurde, selbstverständlich nur von den Kinder jener Familien, deren sozialer und wirtschaftlicher Status den Zugang zu solchem Schmuck erlaubte.

Der silberne Filigranschmuck aus den dakisch-römischen Gräberfeldern kann nicht für Erzeugnisse von Werkstätten aus den balkanischen Provinzen gehalten werden, weil die vorgebrachten Parallelen aus Gold gearbeitet sind, genau so wie der Filigranschmuck aus den nördlichen Gebieten Europas, der sich in technischer Hinsicht von den karpischen Silberschmuck unterscheidet und, obwohl er im 2.-3. Jh. zwar recht zahlreich ist, seinen Höhepunkt erst im 5.-6. Jh. erreicht. Die südlichsten frühen Funde aus diesem nordischen Kulturkreis sind jene der Przeworsk-Kultur, die sich ebenfalls von den karpischen unterscheiden. Hingegen stammen die im Verbreitungsgebiet der Chilia-Militari-Kultur entdeckten silbernen Filigranschmuckstücke aus dem karpischen Milieu oder stellen sogar karpischen Funde dar. Sie sind nach hellenistischen Traditionen gearbeitet, die wahrscheinlich von Meistern aus den nordpontischen Zentren, vielleicht aus Olbia, nicht hingegen aus dem sarmatischen Milieu oder unter dem Einfluß der Werkstätten aus Mesembria übernommen wurden. Auch wenn die im dakisch-römischen Gräberfeld aus Locusteni entdeckten Schmuckgegenstände einige spezifische Elemente aufweisen und einfacher als die karpischen sind, wurden sowohl die in der Filigrantechnik gearbeiteten Schmuckstücke aus Bulgarien und dem Südosten Jugoslawiens, wie auch die karpischen von gemeinsamen Vorbildern inspiriert. Um die sinnwidrige These zu unterstützen, die Albaner seien die Nachkommen der im Römischen Reich umgesiedelten Karpen, wurde unlängst silberner Filigranschmuck aus dem Südosten Jugoslawiens vorgelegt, der nicht mit Notwendigkeit die Anwesenheit der Karpen voraussetzt. Wenn in den Grabinventaren aus dem römischen Dakien silberne Filigranschmuckstücke mit chronologisch ansprechbaren archäologischen Materialien verbunden sind, wie die karpischen Fibeln im dakisch-römischen Gräberfeld aus Locusteni, werden sie immer in das beginnende 2. Jh. datiert.

Auch die Frage des sozialen Milieus, in dem der silberne Filigranschmuck in Umlauf war, beschäftigte die rumänische Forschung, aber ihre Aufmerksamkeit hat sich nur dem dakisch-römischen Gräberfeld von Locusteni und einigen der karpischen Gräberfelder gewidmet, wo umfangreichere Untersuchungen, vor allem in jenem aus Pădureni (Kr. Vrancea), das Vorhandensein betonter sozialer Unterschiede hervorgehoben haben. Wenn man die im Gräberfeld aus Locusteni entdeckten 48 silberne Filigranschmuckstücke auf die 17 Gräber, in denen sie erwähnt werden, aufteilt, ergibt sich ein Durchschnitt von ca. 3 Stück/Grab. Gleichzeitig wird hier eine Bevorzugung für körbchenförmige Anhänger festgestellt. Da die Ergebnisse der anthropologischen Bestimmungen der Leichenbrände nicht veröffentlicht wurden, weiß man nicht sicher, ob die Verstorbenen weiblichen Geschlechts waren oder nicht, wie es aufgrund der Genderbestimmung des Grabinventars angenommen wurde. Hingegen beweist die anthropologische Bestimmung der in einem Grabkomplex aus dem karpischen Gräberfeld aus Dămieneşti (Kr. Bacău) entdeckten Skelettreste, daß solche Schmuckgegenstände von Frauen im Alter zwischen 18-23 Jahren und 50-60 Jahren getragen wurden. Jedenfalls scheint es, angesichts der geringen Häufigkeit von Gräbern mit silbernem Filigranschmuck (5,86 %) im Gräberfeld von Locusteni, höchst wahrscheinlich, daß diese Bestattungen ungeachtet des Typus der Urne der sozialen Elite der Gemeinschaft angehört haben; die Tatsache, daß die Mehrheit der Gräber mit Schmuckgegenstände (56,25 %) römische Gefäße als Urnen benutzen, deutet die Übernahme der römischen materiellen Kultur durch die Elite dieser dakisch-römischen Bevölkerung an.

Die Erforschung der verschiedenen in den provinzialrömischen Gräberfeldern Dakiens entdeckten Schmuckgegenstände erlaubt also die Erfassung einiger Aspekte, die von den bisherigen Forschungen weniger betont wurden: nicht nur in typologischer und materialkundlicher Hinsicht, sondern auch aus der Perspektive ihrer Häufigkeit und ihres Zusammenhangs als spezifische Trachtstücke für ein bestimmtes ethnokulturelles und soziales Milieu, schließlich der Vergleich mit den aus anderen römischen Provinzen erhaltenen Ergebnissen oder mit der Lage im benachbarten barbarischen Umfeld. Die Untersuchung einiger Eigenheiten des Bestattungsbrauches auf den dakisch-römischen Gräberfeldern aus Moesia Inferior und Dakien (die Bestattung unter Gefäßbruchstücken) unterstützt die Hypothese, daß das Vorkommen von silbernem Filigranschmuck in den dakisch-römischen Gräberfeldern der dakischen Provinzen seine höchstwahrscheinlichste Erklärung in der Umsiedlung dakischer Gruppen aus dem Gebiet der dakisch-sarmatischen Mischbevölkerung aus der Moldau in das provinzielle Territorium im beginnenden 2. Jh. und in Siebenbürgen nach den markomannischen Kriege findet.

Autorul articolului de faţă face o scurtă expunere a cultului cavalerilor danubieni, insistând asupra aspectelor legate de clasificare. Cultul are un caracter sinscretist, iar iconografia acestuia conţine motive care provin din cultele diferitelor divinităţi. În lipsa inscripţiilor votive ne este imposibil să determinăm natura zeităţilor reprezentate, necunoscută este şi denumirea acestora. În pofida acestei realităţi, putem sesiza totuşi că personajele principale ale cultului sunt cei doi cavaleri flancând zeiţa, care ocupă o poziţie centrală. Celelalte motive se prezintă sub forme variate. Obiectele acestui cult (realizate în piatră, marmură, ceramică, bronz, plumb şi geme) apar cel mai frecvent în bazinul Dunării Mijlocii şi Inferioare, adică în provinciile romane Pannonia, Moesia Superioară şi Inferioară, Dacia. În alte provincii ele sunt rare.

Ľ auteur de cet article fait ici une courte exposée de ce culte et insiste sur les aspects liées aux clasifications. Le culte des Canvaliers Danubiens est ď un caractère syncrétiste et son iconographie contient des motifs se rattachant à des cultes de divinités différentes. En raison de ľabsence des inscriptions votives, il est impossible de détreminer la nature des divinités figurées et de savoir leurs noms. Mais malgré cette réalité, on peut saisire queles principaux personnages du culte sont les deux cavaliers flanquant la déesse qui occupe une position centrale. Tout les autre motifs se présentent sous formes variées et á des endroites différents sur la plaques. Le plus souvent on retrouve les monuments de ce cult (realisée en pierre, marbre, terre cuit, bronze, plomb et gemme) dans le bassin danubien moyen et inférieur, c’est-à-dire dans les provinces roumaines de ľ epoque, Pannonie, Mésie Supérieure, Mésie Inférieure, Dacie, alors que dans les autres provinces ils sont rares.

Pe de o parte, începând cu 1552, putem vorbi despre presiunea politică otomană în urma cuceririi părţii sudice a Banatului, pe de altă parte de tensiunea religioasă cauzată de Reformă. Căderea catolicismului instituţional (episcopii şi arhidiaconate) a avut drept consecinţă iniţierea de vizite apostolice de către Scaunul Papal. Primele vizite în teritoriile aflate sub ocupaţie otomană au fost făcute de către Bonifaciu de Ragusa şi iezuitul Bartolomea Sfondrato începând cu 1580. Ei l-au vizitat pe singurul preot al Timişoarei, călugărul dominican Dominic Giurgević. Din scrisoarea din 1582 adresată de către locuitorii Timişoarei Papei reiese foarte clar situaţia critică în care se aflau locuitorii catolici şi problema lipsei preoţilor în această regiune. Scrisorile descriu o formă învechită a vieţii religioase, presiunea continuă şi propaganda agresivă exercitată de către protestanţi.

Prezenţa misionarilor în Timişoara timp de doi ani (1581-1583) nu a adus schimbări în viaţa comunităţii catolice, care cu greu a supravieţuit până la sfărşitul secolului al XVII-lea.

On the one side, we talk about the Ottoman’s political pressure beginning with 1552, when they conquered the southern territory of Banat, and on the other side, the religious tension of the Reformation. The breaking of institutional Catholicism (bishopric and archidiaconates) caused the Holy See to initiate the apostolic visitations. Bonifacio of Ragusa and the Jesuit Bartololomeo Sfondrato made the first visitation, in the territories under Ottoman rule beginning in 1580. They were joining the only priest from Timişoara, the Dominican monk, Dominic Giurgević. From the letters sent by the inhabitants of this town to the Pope in 1582, the critical situation of the catholic citizens and the lack of the priests in this area can be clearly seen. Those letters describe an ancient form of spirituality, the continuous pressure and the aggressive propaganda exercised by the Protestants among them.

The presence of the missionaries in Timişoara for two years (1581-1583) didn’t change the path of the Catholic community, which barely survived until the end of the XVII th century.

Studiul de faţă are ca subiect un lot de cahle medievale târzii, majoritatea fragmentare, din vechea colecţie de arheologie a Complexului Muzeal Arad. În cazul unora dintre piese se cunoaşte şi provenienţa, în general situri arheologice din judeţul Arad (Bodrog, Ineu, Pâncota, Pecica, Şiria). Restul cahlelor prezentate au locul de provenienţă necunoscută, putem doar presupune că provin de asemenea din săpături efectuate pe teritoriul judeţului Arad.

Piesele sunt ordonate pe baza locului de descoperire. Urmează descrierea şi datarea lor.

Un număr mare de cahle medievale din vechea colecţie de arheologie a muzeului au fost publicate anterior în alte două studii. Multe reprezintă analogii pentru piesele descrise de noi, acestea fiind datate în secolele XV-XVII.

The present article describes a series of late medieval stove tiles, most of them fragmentary and most being reported in the Old Archaeological Collection of Arad Museum. Some can be linked to the place where they were excavated generally archaeological sites from Arad County (Bodrog, Ineu, Pâncota, Pecica, Șiria). Other medieval stove tiles have an unknown provenance but we presume a similar derivation for all of them: archaeological sites from Arad County.

The items are described by their place of discovery. Technical data and a possible chronology are also provided.

Two previous articles published a large number of the medieval stove tiles from the Old Archaeological Collection. We consider many of them as analogous to the items presented in this article, which are dated between the 15th and 17th centuries.

Sursele istorice din est au atestat pentru Caransebeş-Lugoj din regiunea Banat, un număr mare de nobili care au deţinut funcţii importante la nivel central şi local.

O parte a nobilimii din Lugoj este menţionată în documentele privind dietele din judeţul Banat. Pentru a nu-şi pierde influenţa în regiune, prinţii din Transilvania au acordat nobilimii din Lugoj mai multe diplome şi privilegii pentru a le recompensa serviciile aduse Puterii Centrale.

În data de 7 mai 1551, Regina Isabela a conferit cetăţenilor din Lugoj o diplomă de nobiliară cu blazon. Oraşul a devenit, astfel, unul dintre cele mai importante oraşe din Ungaria. Nobilimea din Lugoj deţinea case cu curţi, terenuri arabile şi podgorii, dar nu deţinea moşii mari.

Reprezentantul intereselor nobilimii din Lugoj, în relaţiile sale cu prinţii din Transilvania, era ducele. Acesta avea obligaţia de a proteja şi de a garanta toate privilegiile nobilimii.

Nobilii din Lugoj şi-au demonstrat eroismul în campaniile contra turcilor şi în timpul Războiului de 30 de ani. Odată cu căderea regiunii Caransebeş-Lugoj din Banat sub stăpânirea turcilor în anul 1658, o parte a nobilimii din oraş s-a retras în Transilvania, în special în judeţele Alba şi Hunedoara, unde a primit moşii şi s-a implicat în problemele locale.

Sources historiques de l’est attestent dans le Banat de Caransebes-Lugoj, un grand nombre de nobles qui avaient d’importantes fonctions au niveau central et local.

Une partie de la noblesse de Lugoj est mentionnée dans les documents on dans les assemblées des comtés de Banat.

Pour ne pas perdre leur influence dans la région, les Princes de Transilvaniae ont accordé à la noblesse de Lugoj plusieurs diplômes et privilèges pour récompenser les services apportés à la Puissance Centrale.

En 7 mai 1551 la Reine Isabelle concédait aux citoyens de Lugoj un diplôme de noblesse avec blason. La ville est devenue ainsi l’ une des plus importantes villes d’ Hongrie. La noblesse de Lugoj détenait des maisons avec des cours, des terrains arables et des vignobles, mais elle ne détenaint pas de grands domaines.

Le représentant des intérêts de la noblesse de Lugoj dans ses rapports avec les Princes de Transilvaniae était le duc. Il avait l’ obligation de protéger et de garantir tous les privilèges de la noblesse.

Les nobles de Lugoj ont prouvé leur héroisme dans les campagnes contre les turcs et pendant la Guerre de 30 ans. Avec la chute du Banat de Caransebes-Lugoj sous les turcs en 1658, une partie, de la noblesse de la ville s’ est retirée en Transilvaniae, en spécial dans les comtés d’ Alba et de Hunedoara où elle a recu des domaines et s’ est impliquée dans les problèmes locales

În marea lor majoritate, documentele referitoare la istoria Banatului medieval fac referire la diferitele aspecte legate indisolubil de stăpânirea asupra pământului, cu întreg arsenalul său de practici economice şi norme juridice ce au reglementat acest atribut esenţial al condiţiei de nobilitate. Deţinerea pământului, legitimitatea, ereditatea şi perpetuarea dreptului de stăpânire au focalizat interesul elitelor sociale din întreg arealul ce se poate subsuma lumii medievale. Acelaşi interes manifest este prezent şi în spaţiul bănăţean, generator al unei feudalităţi locale româneşti care, deşi lipsită de anvergura marilor baroni sau a marii aristocraţii a regatului maghiar, s-a integrat în formele sale specifice nobilimii ţării, graţie interesului pe care puterea centrală l-a manifestat faţă de aceşti stăpâni (recunoscuţi treptat în mod oficial, prin act scris) de pământuri ce au putut fi capacitaţi în cel mai înalt grad în complexele campanii militare în care regatul şi acest ţinut de graniţă au fost angrenate de-a lungul secolelor XIV-XVI. Un caz oarecum aparte, care ridică suficiente semne de întrebare, este cel al familiei Marga, exemplu ce prezintă o contradictorie realitate: pe de-o parte, doi dintre membri săi ajung aproape de cele mai importante demnităţi locale; unul - Iacob de Marga, viceban şi castelan de Severin între 1459 şi 1478, celălalt – Gheorghe Marga (fiul lui Iacob), locţiitor al banului de Severin, atestat ca atare în anul 1515. Pe de-altă parte, puterea şi influenţa lor, bunăstarea lor ne apare fragilă şi conjuncturală, prin prisma a ceea ce documentele lasă să se întrevadă pe o perioadă de aproximativ 150 de ani, de la primele atestări documentare din jurul anului 1470 şi până la mijlocul secolului al XVII-lea. Este un caz pe care am considerat necesar a-l expune atenţiei, ca un „alt” mod de raportare la ceea ce statutul de nobilitate a presupus în epocă. În consecinţă, ne-am focalizat atenţia asupra sistemului familial al stăpânirii lor funciare, cu toate inconsecvenţele, oportunităţile dar şi problemele trădate de o informaţie documentară posibil lacunară.

La remarquable persistance à travers du temps des quelques institutions médievales roumaines, en dépit des limitations ou des influences imposées par le nouveau mouvement intégrateur hongrois, a offert à la communauté roumaine médievale du Banat (le secteur de la rivière de Caraş), y tenant compte en spécial de son élite socio-politique, la possibilité de se manifester pour conserver et perpetuer ses propres formes d’autonomie juridique, fiscale et militaire. L’autonomie relative de la contrée banatienne des zones collinaires et montagneuses a permis la survivance des quelques-unes des formes du droit roumain en plaine processus d’implant des normes juridiques occidentales, imposées par la royauté hongroise. On peut affirmer que la noblesse roumaine du Banat médièval, en qualité d’élite d’origine cnéziale, ait assumé et préservé les deux aspects originaires inséparables: la maîtrise de la terre et la juridiction qu’on y ait résulté. La noblesse roumaine banatienne apparaît, dans la lumière des nombreuses et variées informations, comme une classe sociale ténace et active, intéressée égalment de se consolider ses propres intéresses et propriétés, comme pour défendre ses objectifs concernant les huit districts privilégiés et, de cette perspective, la liaison organique d’entre les élites et la communauté des hommes communs (considérée d’une manière objective et tenant compte des réalités et des mentalités de l’époque) étant bien que sugestive. Ainsi, on peut retrouver ces nobles comme une composant fondamentale des assemblées districtuelles et civiques, se manifestant dans des différentes hypostases: habituellement, grace aux responsabilités detenues ec plan local, ils ont été les dirigeants de ces assemblées; ils apparaîssent en qualité de temoins, arbitres, hommes du roi ou jurants (étant connu le fait que les procédures judiciaires avaient comme principale modalité de temoignage le jurement), s’exprimant soit individuellement, soit par le temoignage commun de l’assemblée toute-entière; au cas de l’absence du sigile districtuel, les nóbles utilisaient ses propres sigiles pour autentifier les documents émises. La palette des causes jugées par ces nobles a été dominé, sans doute, par les problèmes concernant la possession foncière: la mise en possession, la suspension du droit de propriété en cas d’infidelité, la constitution des fraternités adoptives, l’issue de l’indivision, la repousse des imixtions étrangères dans le systhème de maîtrise de la terre, les héritages, les mises en gage, l’héritage des jeunes filles, vents-achats, échanges et toute une série de circonstances concernant la juridiction mineure.

Prin dizolvarea Regimentului de graniţă numărul XIII româno-bănăţean şi trecerea zonei de graniţă demilitarizată sub administraţie civilă au fost desfiinţate mai multe instituţii specifice, aşa s-a întâmplat şi în cazul comunităţilor de casă. Comunitatea de case consta în convieţuirea în mod patriarhal a mai multor persoane, fără diferenţă de vârstă sau gen. Aceştia puteau fi înrudiţi sau nu, lucrau şi îşi administrau împreună averea şi se achitau de obligaţiile specifice atâta timp cât nu erau înscrişi în altă casă. Toţi grănicerii aparţineau obligatoriu de o casă şi astfel erau şi înscrişi în evidenţa militară a autorităţilor. Persoanele care prestau munci casnice plătite nu aparţineau de această casă şi erau desemnaţi ca fiind străini. De această categorie ţineau şi servitorii.

Legea din 9 iunie 1872 anulează toate restricţiile imobiliare atât cele privitoare la cumpărarea de bunuri imobiliare cât şi cele privitoare la vânzarea acestora. Comunităţile de case din graniţa militară trebuiau să dispună liber de proprietăţile lor imobiliare. Fiecare membru al comunităţii trebuia să dispună de averea sa în mod liber prin testament. Se putea ieşi din comunitate dacă majoritatea membrilor casei de acelaşi gen din comunitate doreşte acest lucru, în acest caz averea rămânând să fie împărţită între membri în părţi egale.

După intrarea în vigoare a Legii XXIX din 1885 nu mai puteau fondate noi comunităţi de case iar în cele care existau deja nu mai puteau fi admişi membri noi cu excepţia naşterilor sau căsătoriilor. Comunităţile existente urmau să fie dizolvate, averea mobilă şi imobilă a fiecărei comunităţi de casă urma să fie împărţită între cei îndreptăţiţi sau urma să fie stabilită partea de avere asupra căreia avea dreptul fiecare. Pentru împărţirea de comun acord sau pentru stabilirea părţii care revenea fiecăruia conform dreptului de proprietate legea oferea un termen de doi ani, perioadă după care procedura de dizolvare era iniţiată.

În cazul unei împărţiri de comun acord cei îndreptăţiţi puteau stabili liber procentele care se aplicau în cazul împărţiri bunurilor acordul urma apoi să fie comunicat autorităţilor locale care urma să completeze extrasele corespunzătoare din cartea funciară şi din cărţile bisericeşti. Urmau de asemenea să completeze liste de împărţire şi să stabilească situaţia minorilor şi eventuale probleme de moştenire. În ultima fază actele urmau să fie înaintate judecătorului de scaun pentru aprobare.

Prima instanţă privitoare la problemele legate de împărţirea comunităţii o constituiau judecătorii superiori de scaun. Procedura era consemnat în protocol iar decizia sa putea fi contestată în termen de 15 zile la comisia de administrare a comitatului iar apoi la Ministerul de Interne.

Actele comunităţii oferă o imagine detaliată, aproape completă a situaţiei economice şi sociale a locuitorilor din fosta graniţă militară în ultimul sfert al secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Dizolvarea comunităţii s-a dovedit lungă şi dificilă şi datorită faptului că o bună parte a cauzelor nu au putut fi soluţionate au devenit obiectul unor procese de durată în justiţie.

Durch das Auflösen des rumänisch-banater Grenzregiments nr.13 und durch das Übertreten des entmilitariesierten Konfiniumgebietes zur Zivilverwaltung, werden zahlreiche spezifische Institutionen ungültig. Das ist auch der Fall der Hausgemeinschaften, den sogenannten Kommunionen. Die Hausgemeinschaft bestand im patriarchalen Zusammenleben mehrerer Personen, ohne Alters- oder Geschlechtsunterschiede, die verwandt oder nicht-verwandt waren, eingescrhieben zu demselben Haus, Personen die arbeiteten und das Vermögen gemeinsam verwendeten und alle spezifischen Pflichten verrichteten, so lange sie nicht zu einem anderen Haus umgeschrieben wurden. Alle Grenzler gehörten verpflichtend einem Haus an und wurden somit in die Militärevidenz der Behörden eingeschlossen. Die Personen, die bezahlte Hausarbeiten  leisteten, gehörten diesem Haus nicht an und wurden als Fremde verzeichnet. Zu dieser Kategorie gehörten auch die Dienstboten.

Das Gesetz vom 9 Juni 1872 hebt alle Immobiliareinschränkungen auf, sowohl was das Erwerben von Immobiliargut, wie auch den Verkauf dieser anbelangt. Die Hausgemeinschaften aus der Militärgrenze können über ihr Immobiliarvermögen frei verfügen. Ebenfalls kann ein jedes Mitglied der Kommunion über sein Vermögen laut Testament frei verfügen“ und „Man kann aus der Gemeinschaft austreten, falls die Mehrheit der Hausgenossen desselben Geschlechtes der Kommunion, es wünscht, wobei das Vermögen unter den Mitgliedern in gleiche Teile aufgeteilt wird.“185

Nach dem in Krafttreten des Gestzes XXIX von 1885 konnnten keine neue Hausgemeinschaften gegründet werden, in den bereits bestehenden konnten keine neue Mitglieder mehr aufgenommen werden - mit der Ausnahme der Geburten und Heiraten - und die bestehenden Kommunione sollten aufgelöst werden, das Mobil- und Immobilvermögen jeder Hausgemeinschaft unter den berechtigten verteilt werden oder der Vermögenstantheil, auf dem sie Rechte hatten, festgelegt werden. Zur Teilung in Einverständnis oder für das Festlegen des Anteils an das Vermögensrecht, bietet das Gesetz eine Frist von 2 Jahre  an, Zeit nach der die Auflösungsprozedur aus Amte eintritt.

Im Falle der Teilung in Einverständnis können die berechtigten frei die Prozente mit denen die Güter verteilt werden, festlegen, die Vereinbarung wird der Lokalbehörde mitgeteilt, die die jeweiligen Auszüge aus dem Grundbuch und den Kirchenbüchern verschaffen, Teilungslisten aufstellen, die Lage der Minderjährigen und die möglichen  Erbprobleme festlegen und dem Stuhlrichter die Akten zur Genehmigung einreichen werden.

Die erste Rechtsstufe der Communionsteilungsangelegenheiten stellt der Oberstuhlrichter dar. Die Prozedur desselben wird im Protokoll verzeichnet, wobei sein Beschlusss innerhalb von fünfzehn Tagen bei der Verwaltungskommission der Komitatsbehörde bestritten werden kann, weiterderselben beim Innenministerium.

Die Kommunionsakten bieten ein detailiertes, ja fast komplettes Bild der wirtschaftlichen und sozialen Lage der Bewohner aus der gewesenen Militärgrenze im letzten Viertel des 19. und zu Beginn des 20. Jahrhunderts dar.

Das Auflösen der Kommunion entpuppt sich als schwierig und lang, und da ein guter Teil der Gründe von Zivilbehörden nicht gelöst werden konnten, sie hiermit zum Objekt lanwieriger Prozesse in der Justiz wurden.

De-a lungul secolelor, s-au scris multe lucruri despre Wolfgang von Kempelen. Subiectul abordat de majoritatea autorilor a fost şi este ceea ce în mod obişnuit a fost denumit „Turcul” (un automat de jucat şah) care timp de mulţi ani a stimulat şi încă mai stimulează fantezia oricărei persoane care îl vede. Lui Wolfgang von Kempelen îi este atribuit un loc permanent în istoria ştiinţei datorită „maşinii vorbitoare” pe care a proiectat-o şi cărţii sale publicată în 1791, intitulată „Mecanismul vorbirii umane” în domeniul filologiei, tehnologiei lingvistice şi foneticii. Totuşi, deoarece se cunoşteau foarte puţine lucruri despre celelalte realizări ale sale şi despre restul vieţii sale, au început să apară legende despre el. Acestea sunt aproape la fel de excentrice ca cea a Turcului în sine. Cele câteva contururi distincte ale vieţii sale care sunt disponibile sunt incomplete şi conţin informaţii incorecte. Nu există practic nicio sursă literară de încredere, în sensul real al cuvântului.

Wolfgang von Kempelen s-a născut la data de 23 ianuarie 1734 în parohia Sfântului Martin din Presburg (Bratislava din ziua de azi) şi a fost botezat ca Wolfgangus Franziscus de Paula Johannes Ele-mosinarius. Părinţii săi au fost Engelbert von Kempelen – preşedinte al Casei Vamale din Presburg, şi Anna von Kempelen (cu numele de fată Spindler). A fost cel mai mic din cei şapte copii născuţi din această căsătorie.

Ca răsplată pentru serviciile sale loiale, Engelbert Kemplen a fost trecut în rândul nobilimii de către Karl al VI-lea în anul 1722 şi a putut imediat să-şi adauge titlul de “von” la numele său. Începând din acest moment, numele de familie a fost de asemenea modificat în Kempelen. Pe lângă faptul că au fost trecuţi în rândul nobilimii, lui şi familiei sale i s-a acordat, de asemenea, statutul  de „indigen” pentru regatul Ungariei.

Wolfgang von Kempelen a avut parte de o educaţie bună şi a fost instruit pentru a deveni un funcţionar public. În 1755, a aplicat pentru poziţia de Scrib Cancelar la Camera Curţii Regale Maghiare de la Presburg. Doi ani mai târziu, a fost promovat în funcţia de Secretar. În perioada acestui an, s-a căsătorit cu Franziska Piani în capela castelului de la Schonbrunn. Această căsnicie nu fost una binecuvântată şi tânăra sa soţie a murit patru luni mai târziu. În 1762, s-a căsătorit pentru a doua oară, de această dată cu Maria Anna von Gobelius din Presburg. El se bucura, de asemenea, de un mare succes în viaţa sa profesională. A fost promovat la rangul de Consilier al Curţii şi, în 1765, la cel de Director al Producţiei de Sare. Confruntat în mod frecvent cu tematicile şi problemele privind colonizarea Regatului Ungariei, a deţinut suficiente cunoştinţe pentru a fi detaşat în aceste zone. A scris diverse articole privind o politică mai bună de colonizare în regiunea Banatului. În primele sale lucrări, „Relation Welche der Konigl: Hungar:

Hof=Camer=Rath und Salz=Wesens=Director Wolfgang v. Kempelen als Kaiserl. Koniglicher Comissarius uber die ihm Allergnadigst =aufgetragene Banatische= Impopulations=Untersuchungs=Comission Den 10. Februarie1768. gehorsamst abgestattethat“, Wolfgang von Kempelen a scris despre regiunea Banatului, a descris cu grijă problemele care au avut loc cu noile aşezări. Oferă o descriere detaliată a câtorva sate din Banat şi a situaţiei cu care oamenii de acolo se confruntau, a noilor imigranţi, precum şi a oamenilor care au locuit acolo mai mult timp şi a problemelor care se iveau în traiul în comun al oamenilor cu obiceiuri diferite şi provenind din naţiuni diferite. O mulţime de greşeli au avut loc, în special din partea administraţiei şi a oamenilor care au lucrat în acest sistem. Prin urmare, a fost detaşat în regiune de către Maria Tereza ca şi comisar secundar pe lângă contele Clary-Aldringen şi a fost puternic implicat în constituirea noului stat al Banatului. În 1777, a fost responsabil de gestionarea logisticii de mutare a Universităţii din Tyrnau la Ofen. După ce s-a întors din călătoriile sale de doi ani din Europa (1783-’84) cu Turcul, în 1787, a supervizat transformarea bisericii abandonate a Ordinului Carmelitelor într-un teatru în Ofen. A fost chemat la Viena la Cancelaria regală maghiară Siebenburgen şi a lucrat acolo ca şi Consilier Regal până la pensionare. În 1789, s-a pensionat definitiv, deţinând un venit total de 5000 de guldeni. Nu multe persoane ştiu că a lucrat cu succes la proiectarea unei maşini alimentată pe aburi pentru care a câştigat favoarea împăratului Iosif al II-lea în 1788. Două versiuni ale acestui tip de maşină – o maşină alimentată pe aburi şi o maşină care a funcţionat pe principiul de recul – au fost construite în Schlospark din Schonbrunn între anii 1780-1782, pentru a prezenta cascada în toată splendoarea sa de lângă noua fântână Neptun. Partea inovatoare a operei sale a fost faptul că pistonul nu a fost produs pe baza unui model din lemn şi piele, cum se foloseau anterior şi necesita reparare, ci a fost produs din pâslă, conferindu-i o mai mare rezistenţă. Nu există dovezi astăzi pentru a demonstra că el a fost inventatorul real al acestei maşini. În 1793, maşina sa cu alimentare pe aburi a fost utilizată pentru a aduce apă în canalul de legătură dintre Theiss şi Donau, canalul Franzen care a fost construit de către fraţii Kiss. În 1789, talentul său în domeniul mecanic şi abilităţile sale artistice i-au adus statutul de membru onorific al Academiei de Arte Plastice. A fost, de asemenea, o persoană activă în sfera literară. A scris o melodramă denumită „Andromeda şi Perseus”, pentru care Anton Zimmerman a compus linia melodică şi care a rulat cu succes în Viena, Presburg şi Ofen. Avem, de asemenea, un volum cu poeziile sale.

Wolfgang von Kempelen a murit în data de 26 martie 1804 în Viena şi tot acolo a fost şi înmormântat. După moartea sa, restul familiei sale s-a mutat înapoi la reşedinţa lor de la ţară, de lângă Presburg.

Over the centuries, much has been written about Wolfgang von Kempelen. The subject addressed by most authors was and is what is commonly referred to as the „the Turk” (a chess-playing automaton) which for years has stimulated and still stimulates the fantasy of anyone who sees it. Wolfgang von Kempelen is assigned a permanent place in science history thanks to the “speaking machine” he designed and his book published in 1791, entitled „Mechanism of human speech” on philology, linguistic technology and phonetics. Since however very little was known about his other achievements and the rest of his life, legends about him began to grow up. These are almost as eccentric as that of the Turk itself. The few differing outlines of his life which are available are incomplete and contain incorrect information. There are virtually no reliable literary sources in the actual sense of the word.

Wolfgang von Kempelen was born on 23 January 1734 in the parish of St. Martin in Preßburg (present day Bratislava) and was baptised as Wolfgangus Franziscus de Paula Johannes Ele-mosinarius. His parents were Engelbert von Kempelen – Chairman of the Customs House in Preßburg, and Anna von Kempelen (maiden name Spindler). He was the last of seven children born into this marriage.

In reward for his loyal services, Engelbert Kemplen was raised into the nobility by Karl VI. in 1722 and was immediately able to add the title “von” to his name. From this time onwards, the family name was also changed to Kempelen. As well as being raised to the level of nobility, he and his family were also awarded the status of “indigenate” for the kingdom of Hungary.

Wolfgang von Kempelen had a good schooling and trained to become a civil servant. In 1755, he applied for the position of Chancellery Scribe in the Hungarian Royal Court Chamber at Preßburg. Two years later, he was promoted to Secretary. During this year, he married Fran-ziska Piani in the castle chapel at Schönbrunn. This marriage was not blessed with good luck and his young wife died four months later. In 1762, he married for a second time, this time to Maria Anna von Gobelius in Preßburg. He was also enjoying tremendous success in his professional life. He was promoted to Court Counsellor and in 1765 to Director of Salt Production. Consistently faced with the issues and problems surrounding the impopulation of the Kingdom of Hungary, he had sufficient knowledge to be deployed in these areas. He wrote various articles on a better impopulation policy in the Banat region. In his first papers „Relation Welche der Königl: Hungar: Hof=Camer=Rath und Salz=Weßens=Director Wolfgang v. Kempelen als Kaiserl. Königlicher Comissarius über die ihm Allergnädigst =aufgetragene Banatische= Impopulations=Untersuchungs=Comission Den 10. February1768. gehorsamst abgestattet hat“, Wolfgang von Kempelen wrote on Banat region, he described carefully the problems which occured with the new settlements. He gives a detailled description of several villages in Banat and the situation people were confrontated there, the new settlers as well as people who lived there for long and the problems in living together with different habits and different nations. A lot of faults occured specially with the administration and the people working in this system. As a result, we was deployed to the region by Maria Theresia as a second commissar in addition to Count Clary-Aldringen and was heavily involved in the new state constitution of Banat.

In 1777, he was responsible for handling the logistics of moving the University of Tyrnau to Ofen. Once he had returned from his two-year travels around Europe (1783-’84) with the Turk, he supervised the conversion of the abandoned Carmelite church into a theatre in Ofen. In 1787, he was summoned to Vienna to the Hungarian-Siebenbürgen Count Chancellery and worked there as a Count Counsellor until he retired. In 1789, he went into full retirement with total earnings of 5000 Gulden.

Not many people know that he successfully worked on designing a steam powered machine for which he gained the favour of Emperor Joseph II in 1788. Two versions of this machine type – a steam powered machine and a machine which functioned on the principle of recoil – were set up in Schloßpark in Schönbrunn between 1780-1782 to display the cascade in all its splen-dour next to the new Neptune fountain. The innovative part of his work was that the piston was not produced from a wood and leather design, as had been used previously and had to be repaired, but was made out of felt which meant that it lasted longer. No evidence remains with us today to prove that he was the actual inventor of this machine. In 1793, his steam powered machine was used for drawing water in the link canal between Theiss and Donau, the Franzen canal which was built by the Kiss brothers.

In 1789, his mechanical talent and his artistic skills brought him honorary membership of the Academy of Fine Arts. He was also active in the literary sphere. He wrote a melodrama called “Andomeda and Perseus” which Anton Zimmerman set to music and which ran successfully in Vienna, Preßburg and Ofen. We also have a volume of his poetry.

Wolfgang von Kempelen died on 26 March 1804 in Vienna and was also buried here. Following his death, the rest of his family moved back to the their country seat near Preßburg.

Am încercat să definim caracterul local pe baza informaţiilor geografice şi culturale,cu scopul de a portretiza epoca şi de a dezvălui aspectele istorice mai puţin cunoscute ale regiunii Banat.

În prima secţiune este tratată originea diferitelor probleme şi aspecte ale fenomenului muzical incipient, în cadrul contextului istoric şi socio-cultural:

1. Premisele vieţii muzicale în contextul istoric şi socio-cultural al secolului al XVIII-lea

Această secţiune este dedicată exclusiv perioadei secolului al XVIII-lea, luând în considerare importanţa pe care o are ca stagiu de naştere a primelor forme de viaţă şi creaţie muzicală. Vieţii muzicale îi este oferit statutul unei teme speciale, expusă în subcapitole separate:

1. 1. Primele forme de viaţă muzicală

1. 2. Teatru Comunal

1. 3. Primele Companii Vestice

1. 4. Primele edituri şi începuturile presei locale

Cea de-a doua secţiune tratează familiarizarea cu arta culturală occidentală şi implementarea profesionalismului de tip occidental şi dezvăluie următoarele aspecte:

2. Evoluţia mediului muzical din secolul al 19-lea şi de la începutul secolului al 20-lea

2. 1. Concertul religios

2. 2. Viaţa teatrului liric

2. 3. Societatea Filarmonică

2. 4. Activitatea de concert şi artiştii invitaţi, reflectate în presa locală muzicală

2. 5. Educaţia muzicală

2. 6. Dezvoltarea de edituri locale

2. 7. Editura Moravetz

2. 8. Ziarul antebelic Panorama de Timişoara

2. 9. Recenzii muzicale

-

1. Premises of the musical life in the historical and social-cultural context of the 18th century

This section is dedicated exclusively to the period of the 18th century, taking into consideration the importance it represent as stages of genesis of the first forms of life and musical creation. The musical life is conferred the status of a special topics, exposed in separate under-chapters:

1. 1. First forms of musical life

1. 2. Communal Theatre

1. 3. The first Western Companies

1. 4. The first publishing houses and the beginings of local press

The second section is treating the getting acquainted to the Western cultured art and implementing the Wester-type professionalism and revealing the aspects:

2. Evolution of musical environment in the 19th century and at the beginning of the 20th century

2. 1. The religious concert

2. 2. Life of the lyrical theatre

2. 3. The Philharmonic Society

2. 4. The concert activity and artists invited, reflected in the local musical press

2. 5. Musical education

2. 6. The development of local publishing houses

2. 7. Moravetz Publishing House

2. 8. Panorama of Timişoara pre-war press

2. 9. Musical reviews

Camera de Comerţ şi Industrie din Timişoara, fondată la data de 18 martie 1850, a avut o mare importanţă pentru dezvoltarea industriei, agriculturii, artizanatului şi comerţului în întregul Banat, fiind o instituţie creată pentru a sprijini şi reprezenta comerţul şi industria din această regiune. Şi-a desfăşurat activitatea începând cu anul 1868 în conformitate cu Legea Nr .VI / 30.04.1868 până în anul 1925, când Camerele de Comerţ şi Industrie au fost unificate la nivel naţional, din punct de vedere legislativ, prin Decretul Regal nr. 1450.

Legea din anul 1925 a stabilit prerogativele specifice şi obligaţiile Camerelor de Comerţ şi Industrie, compoziţia lor şi organele executive ale instituţiilor camerale din toată ţara. După organizarea acesteia, Camera de Comerţ s-a confruntat cu începuturile crizei economice, acţionând ca un mediator prin intermediul petiţiilor şi memoriilor către puterea executivă, încercând să stabilizeze moneda naţională, să încheie convenţii comerciale cu Iugoslavia (pentru exportul de lemn), cu Cehoslovacia (pentru exportul de cereale şi făină albă), cu Ungaria (pentru exportul de bovine), să acţioneze pentru abrogarea taxei de lux, modificarea taxei pe volumul de afaceri, recalcularea impozitului global pentru societăţile industriale anonime, unificarea legislaţiilor diferite privind înregistrarea mărcilor comerciale.

În anul 1925, Camera de Comerţ şi Industrie Timişoara a demarat  construcţia centrului său pe terenul donat de către Primăria Timişoarei, situat pe Bulevardul Ferdinand. Construcţia centrului, unde Camera de Comerţ îşi desfăşoară activitatea în zilele noastre, a fost, de asemenea, terminată în anul 1926. Instituţia s-a remarcat prin organizarea de târguri probă, înregistrarea de mărci comerciale şi probe, organizarea de expoziţii, organizarea de cursuri de formare şi prin susţinerea financiară a şcolilor de comerţ şi industrie. A jucat, de asemenea, un rol important în înfiinţarea Pieţei de Schimb Valutar şi în înfiinţarea Pieţei Monetare de Acţiuni şi Obligaţiuni, care a funcţionat în clădirea Camerei Comerţului şi sub supravegherea sa. Începând cu anul 1938,  interferenţa politică s-a simţit tot mai mult în activitatea Camerei, ducând la diminuarea rolului său.

-

The Chamber of Industry and Commerce Timișoara, founded on the 18th of March 1850, had an utmost importance for the development of industry, agriculture, handicraft and commerce in the entire Banat, being an institution that was created to support and represent the commerce and industry in this region. It carried on its activity starting with 1868 in keeping with Law Nr .VI / 30.04.1868 until 1925, when the movement of the Chambers of Commerce and Industry at national level was unified from a legislative point of view through the Royal Decree nr. 1450.

The 1925 law established the specific prerogatives and the obligations of Chambers of Commerce and Industry, their composition and the executive bodies of the chamber institutions from all over the country.

After its organization, the Chamber of Commerce dealt with the beginnings of the economic crisis, acting as a mediator through petitions and memorials towards the executive power, trying to stabilize the national currency, to conclude trade conventions with Yugoslavia (for wood export), with Czechoslovakia (for cereals and flour export), with Hungary (for cattle export), to act for the abrogation of luxury tax, tax modification on business amount, recalculation of global tax at anonymous[j5] industrial societies, unification of different laws concerning the registration of trade marks.

In 1925 the Chamber of Commerce and Industry Timișoara began the construction of its center on the land donated by the Town Hall of Timisoara and situated on Ferdinand Boulevard.

The building of the center, where the Chamber of Commerce carries on its activity nowadays, was also finished in the year 1926.

The institution distinguished itself through organizing sample fairs, recording of trademarks and samples, organizing exhibitions, organizing vocational courses and financially supporting schools of commerce and industry. It also played an important role in the foundation of the Exchange Market and the foundation of Stocks, Bonds and Shares Market, which functioned in the building of the Chamber of Commerce and under its supervision.

Starting in 1938, political interference was increasingly felt in the activity of the Chamber leading to it’s the diminishing of its role.

Acest articol încearcă să prezinte, aşa cum reiese şi din titlu, urmările primului război mondial asupra oraşelor şi satelor din Banat. În anii primului război mondial bănăţenii s-au confruntat cu numeroase probleme în viaţa cotidiană. Nivelul de viaţă a scăzut repede datorită creşterii preţurilor. Puternica devalorizare a banilor a scăzut puternic venitul real al populaţiei. Datorită rechiziţionărilor repetate, raţiile de alimente ale populaţiei au fost reduse continuu şi au devenit astfel insuficiente. În aceste condiţii multe familii au suferit aproape de foamete. Pe baza unor legi cu caracter excepţional, care au fost introduse datorită stării de război, mai multe libertăţi civile au fost suspendate. O parte din fabricile bănăţene, ca şi alte fabrici din Imperiu au fost militarizate iar producţia lor a servit efortului de război. Într-o măsură tot mai mare lucrul bărbaţilor de pe front a fost preluat de femei şi copii, mărindu-se în acelaşi timp şi durata zilei de lucru. Datorită faptului că mulţi din zecile de mii de bănăţeni nu s-au mai întors de pe front, multe femei au devenit văduve şi mulţi copii orfani.

Pornind de la situaţia grea, marcată de multe lipsuri şi pierderi de vieţi omeneşti, nemulţumirea oamenilor s-a manifestat prin intermediul protestelor şi al mişcărilor cu caracter social. Pe data de 29 mai, mai multe sute de timişoreni s-au îndreptat spre primărie. A fost ales un comitet de 20 de oameni, care au prezentat autorităţilor oraşului nemulţumirile locuitorilor. În primul rând au cerut să fie rezolvate problemele legate de aprovizionarea cu alimente. Autorităţile au promis că vor analiza problema în cadrul consiliului orăşenesc. Datorită faptului că demonstranţii nu au fost mulţumiţi cu răspunsul oficialităţilor şi că au fost jigniţi de către unul dintre reprezentanţii primăriei, au luat iniţiativa şi au intrat cu forţa în mai multe magazine alimentare din regiune. Ca urmare a acestor fapte mai multe persoane au fost arestate. Aceste acţiuni ale cetăţenilor din Timişoara au avut ecou şi în alte localităţi bănăţene, multe mişcări desfăşurându-se în centrul industrial Reşiţa. Succesul revoluţiei ruseşti a fost primit cu entuziasm şi au fost organizate noi mişcări de protest. Participanţii la proteste au cerut cu tot mai mult curaj încheierea unei păci juste, fără despăgubiri de război şi recunoaşterea dreptului tuturor popoarelor la autodeterminare. Pentru oficialităţi era tot mai greu să impună măsurile stricte, luate în primii ani ai războiului.

-

Dieser Artikel versucht, so wie es auch aus dem Titel ersichtlich ist, die Folgen des ersten Weltkriegs in den Städten und Dörfer des Banats darzustellen.

In den Jahren des ersten Weltkriegs waren die Banater mit zahlreichen Problemen im täglichen Leben konfrontiert. Das Lebensniveau sank wegen des starken Preisanstieg schnell. Die starke Geldentwertung minderte die eigentlichen Einkommen der Bevölkerung stark. Wegen wiederholter Beschlagnahmen wurden die Lebensmittelrationen der Bevölkerung ständig reduziert und wurden somit unzureichend. Unter diesen Bedingungen litten viele Familien fast an Hungersnot. Aufgrund einiger außerordentlicher Gesetze, die wegen des Kriegszustands verhängt wurden, wurden mehrere bürgerliche Freiheiten aufgehoben. Ein Teil der Banater Fabriken wurde, genauso wie in anderen Teile der Monarchie, militarisiert und ihre Produktion diente der Kriegsführung. Immer mehr übernahmen Kinder und Frauen in den Fabriken die Arbeit der Männer an der Front und auch die Dauer eines Arbeitstages wurde ausgedehnt. Da viele der Zehntausenden Banater nicht mehr von den Kriegsschauplätzen zurückkehrten, wurden viele Frauen Witwen und zahlreiche Kinder elternlos.

Aufgrund dieser schwierigen Situation mit zahlreichen Entbehrungen und Lebensverlusten wurde die Unzufriedenheit der Menschen in Strassenunruhen und anderen Bewegungen mit sozialem Charakter sichtbar. Am 29. Mai gingen einige Hundert Temeswarer auf das Rathaus zu. Es wurde eine Gruppe von 20 Menschen ausgewählt und diese stellten den Behörden der Stadt die Beschwerden der Einwohner der Stadt vor. In erster Linie verlangten sie, dass die Probleme mit der Lebensmittelversorgung gelöst würden. Die Behörden versprachen, dass sie dieses Problem im Rahmen des städtischen Rates analysieren würden. Da die Demonstranten mit der Antwort der Behörden nicht zufrieden waren und außerdem von einem Vertreter des Rathauses beschimpft wurden, entschieden sie, die Angelegenheit in ihren eigenen Hände zu nehmen und brachen mit Gewalt in mehrere Lebensmittelläden in der Gegend ein. Daraufhin wurden mehrere Personen verhaftet. Diese Handlungen der Bürger aus Temeswar hatten auch in anderen Banater Ortschaften ein Echo, zahlreiche Bewegungen fanden im industriellen Zentrum Resita statt.

Der Erfolg der russischen Revolution wurde mit Enthusiasmus aufgenommen und es wurden neue Protestbewegungen organisiert. Die Teilnehmer verlangten immer mutiger, dass ein gerechter Frieden ohne Anschluss und Schadensersatz geschlossen werde und dass das Recht aller Völker auf Selbstbestimmung erkannt werde. Für die Behörden war es immer schwieriger, die strengen Maßnahmen, die sie während der ersten Jahre des Krieges ergriffen hatten, durchzusetzen.

Ideea de constituire a unei Regionale Astra în Banat a preocupat conducerea asociaţiei încă din primii ani interbelici.

Primele demersuri au fost făcute la 20 mai 1928 la Oraviţa, cu ocazia reorganizării compartimentului central a districtului Caraş. Ca urmare a discuţiilor pe care Vasile Goldiş le-a purtat cu elitele din Banat prezente la Oraviţa, la 28 aprilie 1929 a fost convocat la Bozovici un congres al despărţămintelor din Banat, unde a figurat pe ordinea de zi, printre altele, organizarea Astrei Bănăţene.

La 31 ianuarie 1937, preşedintele Astrei, Iuliu Molodovan a considerat că obstacolele majore existente în trecut au fost depăşite şi convoacă la Timişoara o întâlnire a preşedinţilor despărţămintelor Astrei din Banat care au decis formarea unei regionale bănăţene. În acest sens, Comitetul Central al Astrei a decis în şedinţa din 6 februerie 1937 convocarea, la 28 februarie 1937, la Timişoara, a adunării de constituire a Regionalei Banat.

Adunarea de constituire, convocată în incinta Şcolii de Comerţ din Timişoara, a avut un program încărcat: discursul de deschidere a vicepreşedintelui Astrei, Gheorghe Preda; a preşedintelui Comitetului de organizare, Al. Marta; mesajele autorităţilor; delegarea celor care vor face parte din conducerea regionalei; aprobarea regulamentului de funcţionare; şedinţa plenară a secţiunilor ştiinţifice şi literare şi conferinţa susţinută de Gh. Preda cu tema ”Distinşi oameni şi mari nevropaţi”.

Conform regulamentului, Astra Bănăţeană aronda districtele Caraş-Severin şi Timiş-Torontal cu sediul la Timişoara. Scopul Regionalei era cel înscris în statutele Astrei. Pentru a atinge obiectivele înscrise în programul de activitate, Regionale avea la dispoziţie: 80% din cotizaţiile membrilor fondatori şi celor pe viaţă, veniturile realizate din vânzarea publicaţiilor Regionalei şi din organizarea cocertelor, conferinţelor, loteriilor şi expoziţiilor. Membrii Regionalei erau fordatori, pe viaţă, activi, de onoare şi corespondenţi. Admiterea membrilor fondatori, pe viaţă activi şi corespondenţi sunt aprobaţi de Comitetul Central Regional. Acesta informează Comitetul central de la Sibiu pentru a lua în evidenţă noii membrii fondatori şi pe viaţă.

L’idée de constituer une Régionale ,,Astra’’en Banat a préoccupé la direction de l’association dès les premières années de l’entre-deux-guerres. Les premières démarches ont été faites le 20 mai 1928, à Oraviţa, à l’occasion de la réorganisation du compartiment central du district Caraş. Á la suite des discussions que Vasile Goldiş a eues avec l’élite du Banat présente à Oraviţa, le 28 avril 1929 on a convoqué à Bozovici - à l’occasion de la célébration d’Eftimie Murgu, l’idéologue et le révolutionnaire de 1848 - un Congrès des divisions du Banat, où, parmi d’autres points de l’ordre du jour, figurait celui de l’organisation de l’,,Astra Bănăţeană’’. Le problème de la Régionale n’a pas été résolue avec cette occasion, elle reste pour les années suivantes un sujet ouvert autant pour les dirigeants des divisions du Banat que pour la direction centrale de Sibiu.

Ce n’est que le 31 janvier 1937 que le président de l’,,Astra’’ Iuliu Moldovan, a considéré que les obstacles majeurs ont été surpassés et il a convoqué à Timişoara une rencontre des présidents des divisions de l’,,Astra’’ du Banat qui ont décidé la fondation d’une régionale en Banat. Dans ce sens, le Comité Central de l’,,Astra’’ a décidé dans la séance du 6 février 1937 la convocation de l’assemblée de constitution de la Régionale de Banat, le 28 février 1937, à Timişoara.

L’assemblée de constitution de la Régionale ,,Astra Bănăţeană’’, convoquée dans l’enceinte de l’École de Commerce de Timişoara, avait un programme chargé: le discours d’ouverture du vice-président de l’,,Astra’’, Gheorghe Preda ; celui du président du Comité d’organisation, Al.Marta ; les messages des autorités locales et des sociétés culturelles ; la délégation de ceux qui feront part de la direction de la Régionale ; l’approbation du règlement de fonctionnement de la Régionale ; la séance plénaire des sections scientifiques et littéraires et la conférence soutenue par Gh.Preda dont le sujet a été, ,,Distingués gens et grands névropathes’’.

Conformément au règlement, ,,Astra Bănăţeană’’ s’étend dans les districts Caraş Severin et Timiş-Torontal, ayant le siège à Timişoara. Le but de la Régionale est celui inscrit dans les status de l’,,Astra’’. Pour mener à bien ses objectifs et son programme d’activités, la Régionale avait à sa disposition les moyens matériaux provenus de : 80% de la cotisation des membres fondateurs et des membres à vie du territoire arrondé, des revenus réalisés par la vente des publications de la Régionale et par l’organisation des concerts, des réunions, des conférences, des fêtes, des loteries et des expositions. Les fonds provenaient aussi des donations, des héritages, des collections, des subventions ou des aides de l’état, du district, des communes, des institutions, des sociétés et des personnes privées. Les membres de la Régionale étaient, comme ceux de l’,,Astra’’, fondateurs, à vie, actifs, honoraires et correspondants. L’admission des membres fondateurs, à vie, actifs et auxiliaires, est aprouvée par le Comitet de la Régionale. Celui-ci informait le Comitet Central de Sibiu pour prendre en évidence les nouveaux membres et pour délivrer les diplômes de membre aux membres fondateurs et à vie.

Naţional-ţărăniştii din judeţul Severin s-au regrupat destul de repede, mizând pe popularitatea pe care se bazau. La sfârşitul anului 1944, naţional-ţărăniştii s-au implicat în câteva acţiuni în plan social, atrăgând - de partea lor - ţărani, intelectuali, preoţi, profesori; acest partid a fost considerat principalul adversar politic al Frontului Naţional-Democrat.

Partidul Naţional-Ţărănesc din judeţul Severin a început campania electorală încă din aprilie 1946, sprijinit de preoţii şi profesorii din mediul rural, militând pentru menţinerea regimului democratic. După toate aceste eforturi depuse, P.N.Ţ-ul din judeţ a fost restructurat de către Emil Ghilezan în septembrie 1946. De altfel, anul 1946 a fost marcat de demisia a multor fruntaşi locali ai partidului.

La începutul anului 1947, cele mai puternice organizaţii naţional-ţărăniste din judeţul Severin erau semnalate în localităţile Teregova, Caransebeş şi Orşova, datorită simţului proprietăţii manifestat plenar în această regiune şi a simpatiei populaţiei faţă de forţele politice democratice. De altfel, acest an a fost caracterizat de amplificarea presiunilor la care era supus P.N.Ţ.-ul din zonă din partea autorităţilor.

The National-Peasants from the district have regrouped quickly enough, taking into accout their popularity. At the end of 1944, they became involved in some social actions, they attracted the peasants, intellectuals, priests and teachers; this party was considered the main enemy of the FND.

PNȚ-Maniu from Severin started a vast propaganda campaign in April 1946, helped by priests and teachers from the rural environment, and their only purpose was to maintain the democratic system. After all these efforts, PNȚwas restructured by Emil Ghilezan in September 1946. This year was dominated by numerous resignationss and the number of party members decreased.

At the beginning of 1947, the most powerfull organisations of National-Peasants from the district were located in Teregova, Caransebeșand Orșova, because of their sense of property and their symphathy for traditional political forces. This year was characterised by the intensification of pressures on National-Peasants from the area.

După proclamarea Republicii Populare România prigoana contra adversarilor regimului comunist s-a intensificat. Autorităţile au întocmit fişe personale, tabele nominale cu cei consideraţi a fi duşmanii noului regim politic. Erau urmăriţi liderii locali şi membrii importanţi ai fostelor partide politice democratice, îndeosebi naţional-ţărăniştii,  care se bucurau de încrederea comunităţilor din care făceau parte. Nu au scăpat de supraveghere  nici membrii  P. M. R. sau ai altor organizaţii de stânga, precum şi foştii legionari. Rapoartele jandarmeriei evidenţiază faptul că unii membrii ai fostei Gărzi de Fier făceau parte în 1948 din rândurile comuniştilor sau ai aliaţilor acestora. În lupta contra ,,duşmanului de clasă” autorităţile au recurs la acte arbitrare, pronunţându-se pentru rămânerea în lagăre, fără nici un temei legal, a unor adversari politici periculoşi. Măsurile luate de către Siguranţă şi Jandarmerie înainte de alegerile parlamentare din 28 martie dovedesc faptul că noul regim politic era departe de a ţine sub un control total populaţia ţării. Astfel au fost reţinuţi în judeţul Timiş-Torontal în noaptea de 25 pe 26 martie 1948 cei care erau consideraţi periculoşi pentru noua ordine din stat. Aceştia, potrivit autorităţilor, nu puteau rămâne în libertate cu ocazia alegerilor care urmau să aibă  loc peste câteva zile. Cu acest prilej au fost săvârşite multe abuzuri: au fost arestate multe persoane în mod ilegal (fapt recunoscut şi de către Siguranţă), iar cei care se aflau în puşcării din motive politice dar care urmau să fie eliberaţi la sfârşitul lunii martie, au mai fost reţinuţi până după trecerea alegerilor. Arestările de la sfârşitul lui martie au provocat nemulţumiri şi comentarii defavorabile în lumea satului bănăţean.  Decizia ca cei arestaţi să fie triaţi, iar în urma acestei acţiuni o parte dintre cei reţinuţi  au fost eliberaţi, poate fi pusă şi pe seama faptului că teroarea comunistă abia s-a declanşat, iar în Siguranţă şi Jandarmerie mai lucrau oameni din vechiul sistem. Desigur în anii care au urmat adversarii comunismului nu au mai avut astfel de şanse. Desigur şi teama că nemulţumirile provocate în satele bănăţene de aceste arestări s-ar putea transforma în revolte în preajma alegerilor a stat la baza hotărârii respective. Autorităţile erau speriate şi de faptul că unii dintre cei care se opuneau comunizării României posedau arme (în special de vânătoare). În consecinţă s-a trecut la confiscarea acestora, dar astfel de acţiuni nu au împiedicat rezistenţa armată anticomunistă declanşată în acei ani.

În plan economic starea satului bănăţean era în 1948 tot atât de disperată ca şi în anul precedent. Cotele obligatorii de cereale erau mari, aducându-i pe ţărani la limita supravieţuirii. Preţul oferit de stat pentru cerealele predate era mic în comparaţie cu preţurile ridicate ale produselor industriale de primă necesitate de care locuitorii satelor aveau nevoie. Impozitele agricole se menţineau ridicate. S-au păstrat o serie de restricţii din 1947 în privinţa modului de recoltare a grâului. Ţăranii din Timiş-Torontal au încercat să se opună acestor hotărâri arbitrare, iar rezistenţa a îmbrăcat diverse forme: refuzul de a preda cota obligatorie, introducerea de nisip în grâul destinat predării către stat, defectarea de către proprietarii de batoze a utilajelor, raportarea de date ireale privind cantitatea treierată, etc. Desigur această rezistenţă nu a putut împiedica declaşarea procesului de colectivizare forţată din anul care a urmat şi care a intensificat teroarea comunistă şi în mediul rural din Timiş-Torontal.

Es wurden bedeutende Persöhnlichkeiten der lokalen, politischen Leben verfolgt und verhaftet, aber zusammen mit diesen wurden auch Leute die ehemalige Legionäre der Eisernen Garde oder Representanten der Rumänischen Arbeiter Partei (PMR) waren zugezählt.

In der Kampf gegen der „Feind der Klasse“, die Behörder haben die Situation arbiträr behandelt, die gefährliche Personen wurden gegen der Gesetz ins Arbeitslagern geschickt.

Die Wahlungen für das Parlament aus dem Jahr 1948, 28. März anzeigten dass, die neue politische Herrschaft war weit noch die Kontrolle über das ganze Volk zu haben.

Im wirtschaftlichen Plan der Zustand war in das Jahr 1948, so wie in Vorigen, katastrophisch. Das Steuer in Landwirtschaft war Hoch und die Preise für die industrielle Waren, die die Bauern strengend brauchten, waren erhöht. Mehrere Restriktionen haben mehrmals Unzufriedenheiten aufs Lande zur Licht gebracht. Doch umsonst haben die Bauern ihren Opposition angemeldet, sie konnten nicht die Einbringung der Landwirtschaftlichengenossenschaften aufhalten.

Personajele exemplare devin eroi în memoria colectivă: plecând de la această afirmaţie, proiectul propus urmăreşte caractere deosebite ce au amprentat memoria colectivă în satele ceheşti din sudul Banatului (Sf. Elena, Bigăr, Gîrnic, Ravenska, Eibenthal şi Şumiţa). Eroii eposului pemilor de etnie cehă sunt acei strămoşi mitici care, într-un trecut îndepărtat, s-au jertfit spre a pune bazele comunităţilor ce au supravieţuit numai în parte până în timpurile noastre. Deşi nu putem discuta despre o venerare a eroilor cu „semnificaţie pur religioasă” – aşa cum se întâmplă la vechii greci – imaginea strămoşilor-eroi este şi rămâne sacră în mentalitatea sătenilor, care îi pomenesc în orice relatare care priveşte începuturile lor pe meleagurile bănăţene. Ataşamentul faţă de aceşti eroi – întemeietori este cu atât mai demn de semnalat, cu cât realizăm că unii dintre ei sunt, întrucâtva, anistorici, sursele documentare amintindu-i parţial. Istoria, sau, mai corect spus, istoriile transmise în familie, din tată în fiu (mulţi interlocutori declarau că „aşa s-a povestit de la părinţi / bunici”) demonstrează nu numai legătura sufletească cu strămoşul erou, ci şi cunoaşterea sa, „deopotrivă de către cei tineri şi de către cei bătrâni”. Chiar dacă nu au parte de o celebrare într-un moment şi cadru anume, străbunii sunt imortalizaţi în sufletul şi conştiinţa descendenţilor prin amintire: a te raporta nemijlocit şi neîntrerupt la astfel de figuri exemplare evidenţiază temeinica cunoaştere şi comprehensiune a etniei din care vii, percepţia coerenţei intimelor mecanisme comunitare şi, corolar, asumarea deplină şi neîndoioasă a propriei identităţi etnice.

Exemplary characters become heroes in collective memory: starting from this statement, the project we initiated was intended to follow present and past exemplary characters that have found a place in the memory of the seven villages with compact populations of Czech origin. (Sf. Elena, Bigăr, Gîrnic, Ravenska, Eibenthal şi Şumiţa).

The Czech Pems’ heroes are those mythical ancestors that sacrificed themselves in a distant past in order to lay the foundation of the communities which have largely survived to this day. Their figures and efforts create epic images where legendary elements, exceptional deeds and historical data merge. Although we cannot talk about a veneration of these heroes “with a purely religious meaning” - like in the case of the ancient Greeks - the image of hero-ancestors is and will remain hallow in the villagers’ mentality and they are mentioned with every tale about the Pems’ beginnings in Banat. The attachment to these founding heroes is even more remarkable when we consider that many of them are almost fable-like since historical records mention them only partially. History, or rather the stories passed down from father to son (many respondents simply answered that this was what their parents / grandparents told them), not only proves the spiritual bond with the hero ancestors but also the way in which they are remembered by the young and the old alike. Even if these heroes do not have a celebration or commemoration at a specific date, their memory is kept alive in the conscience of their descendants: the fact that the Pems relate to these exemplary figures directly and constantly emphasizes how aware they are of their ethnicity, how coherent intimate community mechanisms are and at the same time how completely and unequivocally the villagers assume their own ethnic identity.

Această lucrare prezintă analiza comisiilor de judecare în comunităţile de ţigani gabori. Datorită evoluţiei lor istorice, comunităţile de ţigani gabori nu implică autorităţile statului în rezolvarea problemelor juridice dintre membrii comunităţilor lor. În schimb, îşi organizează propriile procese. Liderii comunităţii reprezintă comisia judiciară, iar un moment foarte important îl reprezintă momentul când toţi martorii implicaţi în proces depun jurământul. Acest moment are o valoare sacră specială. Verdictul se oferă prin consens, iar deciziile (morale şi financiare) au caracter obligatoriu. Scopul acestui tip de procese este de a păstra liniştea în comunitatea ţigănească.

This paper introduces the analysis of the judgment committees in the Gabor Gipsies communities. Due to their historical evolution, the Gabor communities do not involve the state authorities in order to solve the legal problems among the members of their communities. Instead, they organize their own trials. The leaders of the community represent the judicial committee and a very important moment is when all the witnesses involved in the trial are swearing. This moment has a special sacred value. The verdict is decided by consensus and the decisions (both moral and financial) are compulsory. The purpose of this kind of trials is to preserve the tranquility in the gipsy community

În cadrul acestui eseu, am scris o istorie ale istoriografiei franceză annales şi am dezbătut unele paradigme dezvoltate de către noua istoriografie. Am expus concepţia despre Istorie a unora dintre cei mai influenţi istorici ai secolului al XX-lea, precum Lucien Febvre (1878-1956), Fernand Braudel (1902-1985), Johan Huizinga (1872-1945) şi Michel Foucault (1926-1984).

În subsecţiunea intitulată Durata lungă şi limitele sale [j4] am argumentat că perioada braudeliană nu poate fi un model pentru fiecare perioadă din Istorie, deoarece timpul diacronic este absorbit de timpul sincronic.

Ultima parte a acestui eseu, intitulată Gânduri pentru o istorie globală prezintă posibilitatea unei Mari Teorii a omului şi societăţii. Am schiţat direcţiile Şcolii Analelor în constituirea noilor domenii de studiu (istoria mentalităţilor; istoria imaginarului; micro-istoria şi istoria completă). Consider că aceste patru paradigme nu constituie ele însele domenii, ci mai degrabă tehnici de investigare a Trecutului.

In this essay I have written a history of the French historiography Annales and I have debated some paradigms developed by the new historiography.

I have exposed the conception of History of some of the most influential historians of the 20th century, such as Lucien Febvre (1878-1956), Fernand Braudel (1902-1985), Johan Huizinga (1872-1945) and Michel Foucault (1926-1984).

In the subsection entitled The long duree and its limits[j4] I have showed that Braudelian time cannot be a model for every period of History because the diachronic time is absorbed by the synchronic time.

The last part of this essay entitled Thoughts for a global history outline the possibility for a Grand Theory of man and society. I have sketched the directions of Annales school in the foundation of the new fields of study (the history of mentalities; the history of imaginary; micro-history and total history). I consider that these four paradigms are not domains themselves, but rather techniques for investigating the Past.

Autorul descrie în detaliu cele două steaguri, piese unicate, aflate în colecţia Secţiei de Istorie a Muzeului Banatului din Timişoara, fondul memorialistic musical. Descrierile sunt precedate de prezentarea vieţii muzicale a perioadei.

Obiectul textil, cu numărul de inventar 1503, este un steag de formă dreptunghiulară, având dimensiunile de 150 X 110 cm. Este orientat orizontal, faţă de hampă, de care este fixat de una din laturile mici. Steagul este confecţionat din două foi textile şi are două feţe. Materialul textil este de culoare bordo, din ţesătură jacard-damasc, cu motive fitomorfe, respectiv frunze şi fructe de viţă de vie. Cele două foi de material textil sunt asamblate împreună prin cusătură mecanică. e. În partea superioară a steagului este brodată inscripţia, în limba maghiară: „Temesvári dalkör alapitatott”, în traducere: „Cercul de cântări Timişoara înfiinţat în 1882”.În partea inferioară se află o altă înscripţie brodată cu fir metalic auriu, în tehnică alto relief, în limba maghiară: „Szentelése 1894. augusztus hó 20-án...”, în traducere: Sfinţit la 20 august 1894. Pe una din feţe este reprezentată un fragment de partitură cu note muzicale şi următorul text, în limba maghiară: „Dal-ra Ma-gyar szi-ve-in-ket füz-ze ös-sze a ba-rátság”, în traducere: Cîntă Maghiarule, fie ca inimile noastre să fie împletite prin prietenie. Aşa cum arată şi urmele de cuie vizibile pe hampa steagului, acesta avea 307 de plăcuţe cu numele susţinătorilor. Vârful hampei este un ornament realizat din alamă şi reprezintă o liră ornamentată. Inscripţia brodată „Carl Giani jr. Wien. Westhahnstr. 21.”, probabil adresa atelierului şi a confecţionarului steagului, dă un plus de valoare stindardului.

Cel de-al doilea steag, cu numărul de inventar 3879, este un obiect textil de formă pătrată cu dimensiunile de 120 X 120 cm. Este compus din două foi textile, de catifea de culoare bordo, ambele feţe fiind bogat ornamentate cu fir auriu. Centrul compoziţional este realizat prin reprezentarea Sfintei Cecilia, patroana muzicii sacre, din semiprofil, şezând, cântând la o orgă de dimensiune mică şi cu suflantă manuală. Inscripţia a fost realizată prin broderie alto reflief, cu fir simplu auriu: „Temesvári zenekedvelö egyesület.”, în traducere: Asociaţia iubitorilor de muzică din Timişoara. Este trecut şi anul înfiinţării asociaţiei timişorene, „1871-1891”, respectiv anul executării şi sfinţirii steagului comemorativ. Sfinţirea a avut loc cu prilejul sărbătoarei naţionale a cântecului (Landessängenfest) din 14-16 august 1891, la care au participat 25 de coruri din Ungaria de Sud (Banat), cu 3000 de participanţi şi 200 de instrumentişti. Naşa steagului a fost Georgina Ecaterina de Mocsonyi (1867-1938), după căsătorie Bissningen. Pe cealaltă faţă apare inscripţia în maghiară: „Dalban élet, bú s’örömben teljes összhangzat legyen / Jeligénk ez s’hozzá hiven keblünk dalra ébredjen.”, în traducere: Fie ca armonia totală a tristeţii şi bucuriei vieţii să se regăsească prin cîntec / Acesta fiind motoul nostru cântecul să izbucnească din piepturile noastre credincioase. Pe suprafaţa acoperită a hampei sunt fixate 355 de plăcuţe gravate cu numele susţinătorilor. Vârful decorativ de alamă a hampei este deosebit.

Cele două steaguri prezintă o stare de conservare bună. Totuşi, este necesară o intervenţie de conservare şi de restaurare ale pieselor textile, steagurile fiind piese de valoare documentară unică, estetică, de memorialistică muzicală, reprezentativă pentru perioada mişcărilor culturale timişorene a secolului al XIX-lea.

One standard, inventory number 1503, is 150 x 110 cm. It is horizontally attached to it’s stick by one of the short sides. It is made of two textile sheets and it has two faces. The textile material is dark red. It is made of Jacquard loom - damask fabric with phytomorph motifs, respectively leaves and grapes. The two sheets of fabric are mechanically sewn. There is an inscription in Hungarian embroidered on the upper part of the standard: “Temesvári dalkör alapitatott 1882.”, which means “The reunion of songs from Timisoara founded in 1882”. There is another inscription in Hungarian embroidered with metallic golden thread in the technique alto relief on the lower part of the standard: “Szentelése 1894. augusztus hó 20-án.” which means: “Sanctified on the 20th of August 1894”. On one side there is represented a fragment of score with musical notes and the following text: „Dal-ra Ma-gyar szi-ve-in-ket füz-ze ös-sze a ba-rát-ság”, that means: “Sing, Hungarian! May our hearts be full of friendship”. As it is proved by the traces of nails, 307 tiny plates with the names of the supporters miss on the standard stick. Its brass peak has a musical motif on it. The standard has a supplementary value offered by the embroidered inscription “Carl Giani jr. Wien. Westhahnstr. 21.”, which was probably the address of the standard workshop and manufacturer.

The second standard with the inventory number 3879, is 120 x 120 cm, and is made of two dark red sheets of velvet. Both sides are richly decorated with golden thread. The compositional centre presents Saint Cecilia playing the organ with a manual blower. It’s inscription reads: “Temesvári zenekedvelö egyesület.”, meaning: “The association of music lovers from Timi_oara” respectively “1871-1891”, the year of the execution and sanctification of the commemorative standard. The sanctification took place on the occasion of the national day of song (Landessängenfest) on the 14th-16th of August 1891 to which 25 choruses from the former Southern Hungary (Banat) in which 3000 participants and 200 instrumentalists participated. The sponsor of the standard was Georgina Ecaterina de Mocsonyi (1867-1938), married Bissningen. The inscription on the other side is in Hungarian: “Dalban élet, bú s’örömben teljes összhangzat legyen / Jeligénk ez s’hozzá hiven keblünk dalra ébredjen.”, meaning “May the total harmony of sadness and joy of life be found through song /This being our motto, the song may spring out of our faithful chests”. 355 tiny plates, which are engraved with the supporters’ names, are fixed on the standard stick covered with fabric. The ornamental brass peak of the stick is special.

The two standards are well preserved. Nevertheless they need significant consolidation in few areas which show wear deterioration. The standards can be considered objects of patrimony with special documentary value. They are representative, through the complexity of their composition, of the aesthetical technique, through the collage of fabric and embroidery, for the musical and cultural movement from Timisoara at the middle of the 19th century.

La începutul articolului autorul prezintă aspecte despre hrana populaţiei româneşti şi alogene din Banat (unguri, colonişti germani, ţigani) în Evul Mediu şi până la secolul XVIII, bazându-se pe săpăturile arheologice, documente, dicţionare ale limbii române din secolul al XVII-lea şi jurnale de călătorii. Autorul se opreşte asupra unei mici cărţi de bucate tipărită la Timişoara în 1857 de către Petru Lupul-Lupulov, textul cărţii fiind redat în anexă. Petru Lupul (1808-1872) a fost un intelectual român care a studiat la Timişoara, Budapesta şi Verona şi a fost denumit funcţionar administrativ şi profesor la Zara (Dalmaţia), apoi inspector al şcolilor româneşti în Banat. Animat de o viziune post-luministă, el a scris, tradus şi a adaptat opera diverse: piese de teatru, istorie (romană şi cruciade), filosofie etc. Mica sa broşură din 1857 constituie o premieră pentru literatura românească a regiunii. Ea este prezentată ca o traducere, fără a se indica sursele, acestea fiind probabil diverse deoarece conţine reţete ale bucătăriei germane, italiene şi franceze. Este o bucătărie “cosmopolită”, mult îndepărtată de cea tradiţională, fiind un indiciu al procesului de modernizare, chiar şi sub acest aspect, a elitei urbane româneşti din Banat.

Cuptorul de ars ceramică a fost dezgropat în perioada campaniei arheologice a excavărilor preventive, octombrie-decembrie, 2006, din cartierul Freidorf din Timişoara. Datorită importanţei descoperirii, s-a decis recuperarea şi transportarea cuptorului la Muzeul Banatului, pentru a fi conservat şi restaurat.

Cuptorul este aproximativ circular, realizat din lut, cu diametrul de un metru şi şase „braţe” interioare simetrice, pornind de la un nucleu central şi unindu-se cu marginea. Cupola a fost distrusă în antichitate, părţi ale acesteia fiind găsite în interiorul cuptorului. Mânerele ca nişte spiţe, stabilite la circa 10 cm sub nivelul diametrului maxim, fisurate în zona centrală, au un diametru cuprins între 18 şi 20 cm.

Atât pereţii interiori cât şi mânerele sunt puţin arse, indicând o scurtă perioadă de folosire. Ceramica neagră-cenuşie descoperită în jurul cuptorului şi în partea de jos a complexului este tipică pentru perioada secolelor III-IV Î.e.n.

Autorul descrie ulterior fazele de conservare: mutarea şi ridicarea cuptorului, pregătirea pentru transport, deschiderea cutiei din lemn, consolidarea, restaurarea şi întărirea piesei. Sunt oferite detalii specifice pentru fiecare fază a procesului. Cuptorul de ars va fi expus în interiorul unei vitrine, asigurându-i protecţie şi oferind vizibilitate completă.

-

The kiln is roughly circular, made of clay, one meter in diameter and has six inner symmetrical „arms”, starting from a central nucleus and connecting to the edge. The cupola had been destroyed in ancient times and parts of it had been found inside. The spoke - like arms, set some 10 cm below the level of maximal diameter, cracked in the central area, are 18 to 20 cm in diameter. Both the inner walls and the arms are poorly burnt, pointing to a short period of use. The black grayish ceramics found around the kiln and in the lower part of the complex is typical for the 3rd - 4th centuries AD.

The author subsequently describes the phases of conservation: removing and lifting of the kiln, preparing for transportation, transportation, opening of the wooden box, consolidating, restoration and strengthening of the piece. Specific details are given for each phase of the process.

The kiln will be exhibited inside a glass case ensuring protection and providing full visibility.

În acest articol, am prezentat factorii de coroziune [j7] din sol asupra tezaurului de argint de la Timişoara, descoperit în anul 2006, în Piaţa Sf. Gheorghe.

Tezaurul de monede a fost descoperit la Timişoara, în anul 2006.

Am prezentat, de asemenea, metodele de restaurare şi conservare utilizate pentru acest tezaur. Munca s-a realizat în laboratorul de restaurare din cadrul Muzeului Banat. Restaurarea s-a făcut utilizând substanţe neutre care nu afectează materialul din care au fost fabricate aceste monede.

-

The hoard of coins was discovered at Timișoara in 2006.

I have also presented the restoration and the conservation methods used on this hoard. The work was done in the restoration laboratory at the Banat Museum. The restoration was achieved using neutral substances that do not affect the material of which these coins were made.